44 Search Results for: o zi de feminitate

De acum 10 ani… O zi de feminitate

Octombrie 2005. Dimineata de toamna calduta. Merg grabita la job pe stradutele intortocheate dintre Caderea Bastiliei si Lascar Catargiu. Am avut o vara mandra ca am terminat un master de Comunicare Manageriala si Resurse Umane. Pe al doilea, de Proiecte Internatioanle, abia l-am inceput cu emotii, bucurie si multe sperante de a-mi gasi un job in alta tara. Am 25 de ani, lucrez in centrul Bucurestiului, am serile libere. Weekend-urile la fel. Am un iubit, o gasca de prieteni, am bani sa merg la mare si la munte, sunt, Slava Domnului, sanatoasa. Cu parintii ma inteleg bine. Imi place viata mea, e senin in ea. Ma uit la ceas. Sunt in intarziere. Un barbat pe la vreo 30 de ani ma opreste si imi spune: –          Pot sa te intreb ceva? Eu incetinesc pasul, ma uit in jur, fac ochii mari si aprob din cap, fara sa scot vreun cuvant. –          De ce mergi asa intepata? Ma incrunt la el, ii intorc spatele si plec si mai intepata, apasand ferm tocurile in asfalt. Cand ajung …

O zi de feminitate

Ma uit in jurul meu si vad femei mergand incruntate, cu capul in jos, parca avand grija sa nu calce pe ranile sufletesti care nu le dau voie sa zambeasca. Le vad ca sunt frumoase, ca au fost odata fete pline de iubire, de vibratie, de echilibru. Incerc sa-mi imaginez cata feminitate emanau cand aveau 20 de ani. Nu reusesc. Vad doar exteriorul: riduri, haine inchise la culoare care le acopera gandurile si viata. Ma intreb de ce ne pierdem pe drum, de ce acceptam sa nu mai fim libere, de ce renuntam la feminitate pentru a fi femei barbat, femei puternice, femei care schimba cauciucul la masina fara probleme, femei care muncesc cot la cot cu barbatii? Nu ca ar fi rau sa putem face si astea, dar doar daca ne vin natural, daca sunt singura solutie si daca nu vrem sa demonstram nimic prin asta. Ma intreb de ce acceptam statutul de victima si nu iesim din relatiile care ne fac rau, care ne incarca negativ, din santajele emotionale din micimea unei lumi …

spiritualitate

Românii nu au cultul florilor. Azi scoatem garoafele și crizantemele din preconcepții

Drumul meu către natură și flori a început odată cu prima mea participare la workshop-ul Oanei Stoianovici, O zi de feminitate . Oana avea lângă ea o vază generoasă, transparentă, plină cu lalele albe. Am pornit înapoi în timp și m-am întrebat atunci de ce eu nu cumpăram flori la mine în casă. Mi-am adus aminte că în adolescență îi spuneam lui Bogdan să nu îmi aducă flori pentru că e un obicei siropos și costisitor. Am mers și mai înapoi în sufletul meu și mi-am dat seama că era, de fapt, o rană din copilăria mea care s-a manifestat prin a nu îl împovăra pe cel de lângă mine, a nu-i cere nimic, a fugi de exprimarea afecțiunii. De trei ani, cumpăr flori în fiecare săptămână. Cumpăr flori de sezon și le așez în vaze transparente în bucătărie, în sufragerie și în dormitor. Dacă aleg flori cu miros puternic (zambile, liliac, crin) nu le pun în dormitor. Toamna și iarna aleg garoafe albe și crizanteme roz prăfuit. Vara, flori de câmp. Am stat de vorbă …

“Divorțul nu este o soluție, este o concluzie.” Oana Stoianovici, coach și lider transformațional

Despre schimbările din mine și despre regăsirea ancorelor mele interioare, am scris de nenumărate ori aici. Drumul meu către feminitate a fost inițiat de Oana Stoianovici, coach și lider transformațional, în cadrul workshop-urilor susținute de ea, O zi de feminitate și Tainele feminității sacre. Astăzi vorbim cu Oana despre divorț, monogamie, invizibilitatea în cuplu și analizăm ce transmit două melodii difuzate în exces la radio. Iar la final, avem o surpriză. Un concurs la care puteți câștiga un loc la workshop-ul O zi de feminitate. Trăim vremuri în care rata divorțului crește de la an la an. Motivele sunt diferite: relații extraconjugale, violență, nepotrivire etc. Ce se află de fapt la baza acestor motive? Oana Stoianovici: Am pierdut contactul cu rolul și energia feminină și masculină și, astfel, nu mai știm cum să ne ordonăm relațiile. Acest reper aduce foarte multă confuzie într-un cuplu și nu ne permite să creștem împreună. Avem nevoie să ne reconectam cu energia de bază ca femei și ca bărbați. Numai așa există joc, creație, dinamism, creștere: prin jocul dintre …

Cum îmi regăsesc feminitatea în vestimentație. Interviu cu Gabi Urdă, consilier de imagine

Toată copilăria am admirat-o pe mama că era atât de feminină, în primul rând prin vestimentație. Purta tocă și voal, rochii cambrate care îi ajungeau până la jumătatea gambei, perle albe și sandale fine, cu tocuri delicate. Mergea grațios, dar ferm și niciodată nu pășea către extravaganța de a purta flecuri metalice astfel încât să atragă atenția când mergea pe stradă. Mama din copilăria mea era o prezență fină, delicată, veselă și nu aveai cum să nu o remarci. Era atrăgătoare și puternică prin vulnerabilitate și prin feminitatea pe care o emana. Când am crescut, mama a încercat să-mi impună stilul ei. Însă eu nu mi l-am putut însuși pentru că nu era al meu, pentru că voiam să fac propriile mele alegeri vestimentare. Îmi plăcea ce vedeam la ea, însă consideram că era nevoie să îmi găsesc singură drumul pe baza experiențelor și percepțiilor mele. Așa că, adolescentă fiind, m-am răzvrătit. Am început să nu mai port fuste sau bluze cu accente delicate. Optam pentru blugi și cămăși largi, cadrilate, bocanci inclusiv pe plajă …

Cum să o scot în lume pe noua Ana? Cum să mă las văzută în public?

Nu mai suport dezordinea în viața mea exterioară. Îmi vine să îmi strig în gura mare ordinea și liniștea interioară la care am ajuns după un an de Copil Interior. E o bucurie care îmi face sufletul să vibreze. O recunoștință pentru bogăția pe care am descoperit-o și în care am început să mă creez. Deocamdată simt un dezacord între lumea interioară și cea exterioară. Între lumină, ordine, structură, bogăție și relații disfuncționale, proiecte în care mi-au risipit energia până acum și unele care mă duc mai aproape de misiunea mea, certuri și blocaje. Deocamdată mă stabilizez în interior, învăț să mă port cu mine acum, cu noua Ana, și când voi ieși din uimire și mă voi simți asumată cu ceea ce sunt acum, atunci probabil nici în exterior nu va mai exista dezordine. Treaba asta cu noua Ana pare să fie perpetuă. De 6 ani tot simt că mă apropii din ce în ce mai mult de esența mea și mă tot simt nouă 😊. Cred că a venit timpul să las tot …

„Copilul Interior” e cel mai serios lucru pe care îl poți face pentru tine

Încep să-mi dau seama că așa cum mă port cu copilul meu interior așa mă port și cu copiii mei biologici. Și parcă așa mă port și cu mine. Nu mă văd. Nu sunt prezentă eu cu mine. Mă dau pe mine însămi la o parte, mă fac tot mai mică, vorbesc tot mai încet pentru ca lumii să-i fie cât mai confortabil în prezența mea. Joi seara am coborât în inima mea printr-o meditație. Nu a fost prima oară. O fac de vreo 3 ani. Însă de fiecare dată când e cel mai bine, când văd lumi interioare care nu pot fi descrise în cuvinte pentru că mintea nu e pregătită să le perceapă măreția, mă activez cognitiv cu frica să nu care cumva când ies din meditație să pierd mirajul lumii interioare, să uit starea de plutire, de liniște, culorile atât de intense, lucrurile care mi se întâmplă acolo. Și încerc să mi le imprim în minte și să le retrăiesc tot acolo când îmi este greu în lumea fizică. Critica și perfecționismul …

Rolul nostru e să strălucim. Punct! Oricând. Fără legătură cu bărbatul

Într-o sâmbătă destul de înnorată pentru una de martie, am participat, pentru a treia oară la workshop-ul O zi de feminitate, susținut de Oana Stoianovici. Dacă prima oară am experimentat multe emoții și răni și am plâns aproape în continuu o zi întreagă, a doua oară am integrat concepte pe care nu le prinsesem la primul workshop, cum ar fi copilul interior. La cea de-a treia întâlnire cu Oana mi-am reconfirmat că sunt pe drumul pe care vreau să merg și sunt pregătită să îmi asum tot ce e de trăit, de experiementat, de simțit. Și simt că acest drum mi s-a deschis deja cu multă savoare, energie și libertate. Am început să experimentez ce spune Oana și conceptele devin certitudine. Primul lucru pe care ți-l aduce energia vieții e că simți lucrurile visceral. E necesar să ai curaj să simți tot: iubirea, bucuria, abundența, frica, durerea, cinismul… Energia feminină mă învață libertatea de a experimenta tot ce este de trăit de la minus la plus pentru că ele sunt parte din viață. Astfel, energia vieții …

De 4 ani, duc o muncă de vindecare și îmi caut drumul. Articol și concurs aniversar.

  Îmi iau laptopul și mă așez în fața ferestrei. Aleg, ca de obicei, cea mai mare fereastră din casă, pe cea din sufragerie. Lumina și cerul îmi sunt muză. Plouă mărunt. Măriuca doarme cu febră și o amigdală cât nuca. Îmi amintesc că exact în această zi, în urmă cu 4 ani, zăpada acoperea mașinile, iar Măriuca avea varicelă. Eu puneam, din fața ferestrelor dreptunghiulare, primul articol pe blog. Mă uit repede la rubrica Despre mine și constat că nu am mai modificat-o de atunci, deși ar fi multe de spus: Iulia, Parenting PR, călătoria spre mine, yoga, spiritualitate, feminitate. Poate cea mai importantă schimbare este că acum experimentez altfel singurătatea. Statul doar eu cu mine este o bucurie, o binecuvântare, o sărbătoare. Am aflat că fericirea mea nu depinde de nimeni, ci este un dar pe care îl trăiesc împreună cu cineva. Și nu mă refer aici la statul pe canapea și uitatul la televizor când fetele sunt la creșă și la grădiniță. Vorbesc aici despre meditație, despre puterea și răbdarea de a …

Să renaști este o binecuvântare. De atunci încolo nu doar exiști, ci înveți a trăi.

Tu? Ai 20 de ani? Nu ți-aș fi dat mai mult de 14. Ai 36 de ani? Nu-i arăți. Ce norocoasă ești. Mi-am dat seama că nu ești așa mică precum pari abia atunci când ai început să vorbești. Mereu am părut mai mică decât sunt. La început, nu aveam nicio reacție, nicio emoție la această trăsătură de-a mea. Era parte din mine, pur și simplu. O luam după mine ca atare. Cu normalitate. Fără entuziasm exacerbat. Fără părere de rău. Îndoiala că această trăsătură ar trebui acceptată mi-a pătruns în inimă începând din adolescență și s-a cuibărit ușor ușor până când am început să devin frustrată că la 25 de ani arătam ca un copil. Fizic, nu mă deranja deloc, însă simțeam că nu sunt luată în seamă, că nu mă fac auzită, că sunt într-un vis în care vreau să țip și vocea nu mi se aude. În adolescență treceam cu ușurință în tabăra băieților pentru că eram de-a lor, jovială, veselă mereu, pusă pe șotii, știam cum să țin un secret și …