Eu ca mamă
comments 11

Agresivitatea la grădiniță. Ce pot face educatoarele și părinții? Oana Moraru, mentor educațional, răspunde

Am scris în urmă cu două săptămâni un articol despre bullying la grădiniță. Am povestit câteva întâmplări pe care le experimentează Măriuca cu colegii și prietenele ei. Am sesizat când s-a trecut pragul de la joacă și de la reglarea auorității/puterii în grup la tachinare. 
Ce s-a întâmplat de atunci? Am vorbit cu domnișoarele educatoare și cu mamele copiilor implicați ca să găsim soluții. M-am bucurat că am putut face asta împreună și civilizat și nu de pe poziții de forță, nu am fi rezolvat nimic. Asta a fost partea pozitivă. Semnalul de alarmă a fost tras înainte să degenereze lucrurile. 
Partea care nu a adus niciun beneficiu, dimpotrivă, a fost cea a adulților care o tot întreabă pe Măriuca cine a tachinat-o, ce i-au spus, ce i-au făcut. Au fost atâtea persoane adulte care au întrebat-o că acum nu mai vorbește deloc despre asta. Nici măcar în joacă. Eu mă gândisem la strategii subtile în care să nu subliniem CE și CINE a făcut, să nu punem la zid agresorul, ci să găsim contexte prin care să îi apropiem pe copii, eventual să îi scoatem din contextul social al grădiniței și să mergem cu ei fie în parc, fie la un loc de joacă, fie la o înghețată, să se descopere și altfel. 
Între timp, am vorbit cu Oana Moraru, mentor educațional, să aflăm ce pot face educatoarele în cazul în care văd comportamente agresive la copii? Și să ținem cont că au 25 de copii de 5-6 ani la grupă. Unele cazuri cred că nici nu le observă.
Iată ce spune Oana:

Mă sună des părinți semnalizând agresivitate încă de la grădiniță. Problema trebuie puțin despicată în mai multe fire, pentru că nu întotdeuna este ”agresivitate rea” ceea ce vede părintele sau ceea ce crede el că vede.

În primii 2-3 ani de viață, copiii duc lupte de putere din priviri, din corp, din postură, din reacție nonverbală.

În primul rând, copiii își dispută puterea și teritoriul foarte asemănător cu restul regnului animal, în primii 2-3 ani de viață: se împing, se mușcă, țipă amenințător, își revendică jucăriile autoritar și exclusiv. Dacă lucrul acesta se petrece sporadic, fără să devină un obicei și fără să rănească pe nimeni, poate fi privit ca un reglaj natural de forțe. Copiii duc lupte de putere din priviri, din corp, din postură, din reacție nonverbală. Își negociază astfel rapoarte pe care noi, adulții, ni le construim formal, din cuvinte, din titlurile pe care le purtăm, din statut sau politețuri sociale standard. Cât timp este vorba de reglajul natural, prezența noastră, ca adulți, nu trebuie să fie de tip intervenționist. Cel mult, în paralel, trebuie re-exprimată corect în cuvinte sau gesturi, situația ”de negociere” propriu-zisă. Dacă amendăm de mici comportamentele nedorite cu ”nu, nu e bine, nu e frumos, nu mai face așa, nu mai lovi etc”, șansa să îl programăm, de fapt, pe ”da” este foarte mare. Subconștientul nu știe de ”nu”, operează numai cu ”da”. Acolo unde pui atenție, copilul mic revine cu același comportament. Pentru el, atenția negativă și cea pozitivă nu sunt încă diferențiate.

Copiii de 4-6 ani dezvoltă preferințe pentru un coleg anume

Când cresc, copiii de 4-6 ani încep să integreze imaginea clasei de grădiniță, ca grup. Dacă până la 2-3 ani se jucau unii lângă ceilalți, în sfârșit, apare jocul cu celălalt: jocul însoțirii, al împerecherii ocazionale sau al grupării în funcție de interesul de moment. După multe astfel de zile, copiii încep să se asocieze spontan cu aceleași tipuri de grupuri sau chiar dezvoltă preferințe pentru un coleg anume. Îl caută insistent, începe să apară între ei eticheta ”prieteniei”.  Certurile, supărările sunt dese, conflictele devin surse zilnice de autocunoaștere și poziționare conștientă față de grup.

Copiii care se preferă se și ceartă mult. Copiii care nu au de învățat mare lucru unul de la celălalt ”divorțează” repede unul de altul în joc.

Marea noastră greșeală este că privim aceste conflicte ca pe deviații de la normă, ca pe greșeli. De aceea, încercăm să le tratăm ca pe focuri care trebuie stinse repede, prin învinovățiri, judecăți, împăcări și scuze la comandă. Când, de fapt, copiii au nevoie ca cineva să rămână în emoția antagonismului lor și să digere împreună felul în care au simțit să se poziționeze unul față de celălalt. Mai mult, copiii care se preferă se și ceartă mult. Din antagonism apar incredibile surse de evoluție, la fel de prețioase ca cele din înțelegere. Nimeni nu rămâne în echilibru perfect – jocul copiilor o dovedește: o oscilație perfectă și naturală între construcții și dărâmări, între armonie și disonanțe de tot felul. Cuplurile cu ceva ”chimie” între copii sunt și cele mai năbădăioase, pentru că aceste parteneriate mai stabile sunt căutate, inconștient, ca drumuri inițiatice în doi. Copiii care nu au de învățat mare lucru unul de la celălalt ”divorțează” repede unul de altul în joc, se recuplează cu alții și alții.

Reacțiile greșite ale părinților: acuzele, pedepsele, mita sub frmă de jucării/dulciuri pentru victimă

Multe din altercațiile care apar sunt, așadar, surse de autocunoaștere. În loc să facem din ele creștere și oportunități de modelare a caracterului, transformăm, adesea, scena conflictului în teatrul adulților și al nevoii lor de control. Reacțiile exagerate ale acestora: teama, îngrijorarea, acuzele, pedepsele, împăciuirile forțate, mita sub formă de jucării sau alimente pentru ”victimă”, cearta ostentativă a celui care a greșit, lipirea etichetelor de tip ”băieții răi”/”fetițele cuminți”  îi fac pe copii să își dorească evitarea conflictului doar ca să nu mai suporte avalanșa de după. Nu pentru că aleg ei conștient între violență și nonviolență, ci pentru că aleg să nu mai stea sub ploaia de emoții imature a adulților din viața lor.

De aceea, multe din nucleele conflictuale sunt reprimate pentru o vreme și explodează, mai târziu, de două ori mai puternic. Recidiva conflictuală a unor cupluri de copii are la bază reprimare, nu control emoțional, nici ardere de emoție sau prelucrare conștientă a variantelor de decizie.

Rezolvare pozitivă: 10% în timpul conflictului, 90% în restul timpului de joacă echilibrată

Modelarea pozitivă a comportamentului copilului atacat sau atacator într-o situație tensionată se face 10% la momentul conflictului și 90% în restul timpului, când copiii se joacă echilibrat. După conflict, el mai potrivit este să stăm alături de cei doi, umăr la umăr, nu în poziție perpendiculară sau confruntativă și să dăm cuvântul ”agresatului”, nu ”agresorului”.

De regulă, reacția noastră înseamnă mai multă atenție pentru agresor – ceea ce acesta își dorește oricum, inconștient vorbind: ”Ce ai făcut? De ce ai făcut? E frumos așa? Cere scuze!”.

Mai important este să vorbească cel agresat care, are, de regulă, nevoie să își definească limitele. Mulți copii agresați des sunt din categoria celor care nu au reușit să transmită ferm date despre granițele proprii prin tot acel limbaj nonverbal despre care vorbeam mai sus: o uitătură scurtă, o încruntătură fermă, poziția hotărâtă și dreaptă a corpului, reacția dezaprobatoare rapidă la micile șicane.

Așa că au nevoie de puțin ajutor în formularea unor propoziții clare adresate celuilalt, care, foarte important ar fi să înceapă cu pronumele ”eu” sau ”mie”: ”Eu nu vreau să mă mai lovești/Mie nu-mi place să fiu împins/Eu nu vreau să te mai aud spunând asta etc”.

 Mai puțin, deci, de insistat pe scuzele și consecințele pentru agresor și mai multă atenție pe creșterea nivelului de asertivitate, putere, încredere a celui agresat.

Ce poate face educatorul? Concret.

În 90% din timp, copiii se joacă ”frumos”. Cam tot atunci, când mintea este deschisă și permeabilă, neafectată de blocajele furiei sau ale neîndreptățirii, se face și educația nonagresivității. Pentru asta, educatorul trebuie să presare în conversație și adresări, formule bine alese, capabile să neuro-programeze comportamentlul dorit:

  • multe validări exprese ale felului în care copiii aleg să se respecte unul pe celălalt, să se ajute, să își aștepte rândul;
  • multe jocuri explicite de predare a unui obiect drag din mână în mână, cu accent verbal pe ideea de ”a împărți” și ” a fi generos”;
  • multe povești vindecătoare despre copii asaltați, supărați sau excluși care își găsesc o cale de a se simți bine în pielea lor și de a-și face prieteni;
  • multe studii de caz, aduse în clasă, sub pretextul unor întâmplări pățite de altcineva și discutate, cu soluții posibile;
  • multe povești create și desenate de copii despre valorile grupului și despre cum construim împreună acceptare și înțelegere;
Rolul educatoarei este de a scoate în evidență cât de valoros e fiecare copil, cât de necesar în ecuația grupului.

Cel mai important lucru pe care îl poate face un educator este, însă, reglarea indirectă a relațiilor dintre copii în timpul activităților dirijate, când miza este academică și atenția cade pe ce reușește fiecare să facă, să răspundă, să observe, să aducă în dialog. Aici este rolul educatoarei de a scoate în evidență cât de valoros e fiecare copil, cât de necesar în ecuația grupului. Din ”manipulările” verbale care punctează intervenția fiecăruia în lecție – aceasta din urmă fiind percepută ca un fel de grădină în care ne aducem cu toții ”darul”, ”semințele”, ”ideile”, ”uneltele” – copiii dezvoltă o mare parte a încrederii în sine, a valorii pe care și-o oglindesc în ochii celuilalt.

Un copil lăudat echilibrat în timpul activităților frontale va fi respectat și în timpul pauzei de ceilalți.

Un copil apreciat pentru o idee, pentru un gând contributor la întreaga ”partidă” a clasei va fi abordat în pauză cu mai mare delicatețe și echilibru. Un educator știe bine care sunt temperamentele mai aprinse în clasă. Știe bine cum poate stinge focul predispozițiilor nedorite cu ceva aprecieri, îmbrățișări la începutul zilei, transmitere de rol și importanță către aceștia. Copiii bine încărcați energetic, validați și apreciați simt mai uțină agresivitate.

Agresivitatea la copilul mic nu este o chestiune de alegere conștientă.

Ea este folosită ca tehnică de adaptare. Copilul abuzat sau neglijat acasă, cel cu nevoi emoționale neîmplinite va căuta să lovească pe celălalt, ca să instaureze un soi de echilibru între ce simte el și restul lumii. O va face inconștient, pentru că diferența între fericirea celuilalt și tensiunea interioară este, uneori, de nesuportat. Un copil deja etichetat ca ”rău” la nivelul unui colectiv întreg nu va avea de ales decât să se comporte conform etichetei sale. De două ori ea îi apasă mai agresiv, deci, alegerea, va fi din același spectru comportamental.

Părinții ai căror copii sunt agresați au, adesea, reacții emoționale încărcate de propriile istorii.

Pun mai multă tragedie în povestea agresiunii decât există acolo, propriu-zis. Copiii simt asta și încep să se teamă și mai mult; chiar aleg, pe viitor, să evite să mai povestească despre ce li se întâmplă la grădiniță. Foarte important este să ne păstrăm calmul și să înțelegem energia dintre copilul nostru și celălalt. Ce anume creează antagonismul poate fi din cât știe copilul meu să transmită date despre propriile granițe întâi la nivel nonverbal.

Cea mai mare parte a comunicării între copiii mici se întâmplă din priviri periferice, din postura corpului, din mimică și gesturi. Nu din cuvinte! Ceea ce este copilul fiecăruia pe terenul de joacă se simte de la distanță, la nivel subconștient, în sistemul fiecărui participant la joc. Un eventual atacator simte terenul slab. Nu că ar exista vreo scuză pentru acesta, dar, da, copiii au uneori nevoie să își exploreze puterea și controlul cu cei care emit semnale slabe, timide și nesigure.

Împuternicirea celor mai introvertiți sau nonreactivi se face în restul timplului prin joc dinamic, sport, pe echipe, cu mize, cu simulări ale puterii teritoriale.

Și la băieți, și la fetițe, agresivitatea este una din reacțiile naturale ale organismului. Ea nu trebuie în totalitate sufocată, înfrântă. Adultul trebuie să stea puțin la distanță, să lase un mic ”câmp de bătaie” să crească, la limita siguranței fizice și emoționale. Când intervenim imediat, furăm ”armele” naturale de care orice copil are nevoie pe viitor: capacitatea de a găsi o replică potrivită, instinctul de a scana pericolul, reglarea pulsului, a posturii, a privirii pe măsura ”atacatorului”, încrederea în propria judecată, reflexul și instinctul de apărare.

Oricât de tare ne doare că fiul sau fiica noastră a primit o remarcă usturătoare, o îmbrânceală, o excludere din joc fără ca ea sau el să aibă timp de ripostă sau reflex sănătos de apărare, amintiți-vă că este vorba de o singură bătălie, într-un câmp de luptă cu mult mai complex și de durată. Că uneori, o luptă pierdută este o incredibilă ocazie de a sta de vorbă despre cine este el/ea, despre ce își dorește, despre cum comunică, își alege partenerii, le transmite date despre granițele personale.

Nu este indicat să ne sfătuim copiii să își ignore agresorii, să întoarcă spatele și să plece. Nu la grădiniță.

Comportamentul este nenatural la un copil mic. Aceștia au nevoie să își exprime suferința, indignarea, supărarea, dezaprobarea, să semnaleze din toată inima și cu toată puterea cine sunt ei în sau după conflict. Fuga de la locul neplăcerii este scindare, este fugă de propria emoție. Agresorii trebuie înfruntați cu desenarea clară a limitelor personale.

Când agresivitatea are forme extreme – lovire cu putere, îmbrânceli, aruncat de obiecte în direcția celuilalt, intervenția educatorului trebuie să fie fermă, cu energie înaltă și separarea agresorului de restul grupului.

Sunt copii care au reflexe imprevizibile, periculoase pentru ceilalți. Toate vin din dureri personale. Acești copii au nevoie de joc în proximitatea educatorului, de intervenții anticipative ale acestuia, de izolare pentru o vreme împreună cu adultul, pentru exerciții de calmare prin respirație adâncă și tehnici de autocontrol învățate anterior. Ieșirile temperamentale frecvente se estompează numai cu un adult dispus să își petreacă un timp de 2-3 luni lângă copil, chiar în timpul jocului liber, acesta funcționând ca un permanent tampon între agresor și ceilalți, cu tehnici de distragere a atenției, de preîntâmpinare a sursei de supărare.

Unul dintre cele mai contraproductive lucruri pe care le facem la grădiniță este să punem etichete, să angrenăm familiile în disputa copiilor, să arătăm cu degetul, să punem mai multă emoție negestionabilă în jurul emoției și așa aprinse a copiilor.

Ideal este să fim ”cool”. Să tratăm conflictul ca parte din fluxul vieții. Să îl abordăm cu blândețea și înțelepciunea omului care vede ferestre de oportunitate și în zilele cu soare, și în cele cu ploaie.

Ideal ar fi să nu ne mai doară pe noi durerile necesare ale copiilor noștri. Nici să nu le pansăm imediat, Doar să le supraveghem vindecarea. Despre care să nu uităm că trece, ca la rănile deschise, prin faza de inflamație, iritație, coajă, cicatrice etc. Totul e travaliu. Și nu ceea ce se simte rău este neapărat rău.

Oana Moraru este mentor educațional cu 20 de ani de experiență ca profesor și educatoare, manager al Școlii Helikon. O puteți întâlni sâmbătă, 25 martie

și duminică, 26 martie, la atelierele aplicate pentru părinți și cadre didactice.

Costul unui bilet este 420 lei. Dacă vă înscrieți prin intermediul blogului meu, prețul este 300 lei. Vă invit să îmi scrieți la adresa ana.nicolescu@mamicaurbana.ro dacă doriți să participați la atelierele Oanei și să beneficiați de reducere.

Text: Ana Nicolescu

Specialist: Oana Moraru, mentor educațional

11 Comments

  1. Liliana says

    Copilul meu are 1 an și 10 luni. De mai bine de jumătate de an, copilul mușcă la creșă. Mușcă copiii fără ca aceștia să le facă nimic. Pur și simplu, se duce spre ei și îi mușcă de spate, de mâini, de față. Copilul este foarte iubit și nu înțeleg explicația conform căreia el se simte un copil rănit și caută să echilibreze situația. Nu zic că sunt un părinte perfect, nici pe departe, dar consider că ofer iubire, atenție, joacă etc. suficient. Sub nicio formă nu evit copilul, nu îl las la desene, nu îl bat, nu strig și atunci… despre ce nevoie a lui de echilibrare este vorba?

  2. Andrei says

    Din pacate multe definitii si prea putin practica. Cati educatori citesc ceva in domeniu, cati parinti pot stiu sau doresc sa gestioneze astfel de gesturi. Cat despre copii, sa fim seriosi, daca nu esti atent ca parinte vei descoperi lucrurile acestea dupa cateva luni si e putin cam greu sa ii favi sa vorbeasca. Din pacate am observat peste tot si in parcuri, locuri de joaca, multi copii sunt stiumulati de mici sa fie agresivi fizic si verbal contra celorlalti, iar parintii lor sunt fericiti, li se pare ca e super dovada de adaptare.

    • Ana Nicolescu says

      Eu vreau să cred că există educatori și părinți care se infirmează și care au multe aha-uri la astfel de articole. Și da, di păcate, observ și eu același lucru în parcuri. Agresivitatea a devenit o dovadă de adaptabilitate.

  3. Copiii care se prefera se si cearta mult. Foarte interesant. Cred ca acum inteleg mecanismele relatiei dintre Eliza si prietenele ei cele mai bune, au avut si episoade de certuri cu nevorbit, dar in general si le rezolva singure si relatia functioneaza foarte bine.

    • Ana Nicolescu says

      Da, chestia asta m-a ajutat și pe mine să înțeleg relația Măriucăi cu prietena ei cea mai bună. Și eu care le ziceam că prietenele nu se ceartă :))). Câte greșeli facem cu cele mai bune intenții.

  4. Paul says

    Buna!
    Foarte bun articolul.
    Cu aceasta problema ma confrunt si eu cu fetita mea de 9 ani.
    A fost agresata la gradinita, astfel a respins sa mearga la gradinita, a stat mai mult acasa.
    In clasa 0 a fost foarte entuziasmata sa mearga, vizitand in prealalabil scoala.
    Entuziasmul a durat doar 2 zile pentru ca in a 3-a zi una dintre invatatoare a tipat foarte tare la ea.
    Noi netipand la ea in familie, socul a fost puternic, astfel fetita a intrat intr-un fel de stare de teama continua.
    Entuziasmul transformandu-se intr-o teama continua si anume anxietatea fata de a merge la scoala si de toate activitatile legate de aceasta.
    Am facut ceva terapie, dar fara rezultat, am facut o pauza, iar acum incercam din nou.
    Nu vad mari diferente.
    Daca ma puteti ajuta cu un terapeut specializat in tratarea anxietatii la copii v-as fi recunoscator.

  5. Tata de fata says

    Draga autorule,

    Sunt curios, daca eu te-as bate in fiecare zi, ti-ai mai pastra convingerile?

    Un tata de fata

    • Ana Nicolescu says

      Dragă tată de fată, în articol este vorba despre agresivitatea în context social între copiii cu vârste cuprinse între 0 – 6 ani, nu între adulți 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *