Eu ca mamă, Inspir și expir
comment 1

Fenomenul de bullying la copii este în creștere cu 25% în România, față de 2015. Ce pot face părinții?

Interviu cu Dr. Cristina Petrescu-Ghenea, Medic Specialist Psihiatria Copilului și Adolescentului

A treia ediție a campaniei „Clubul Prieteniei”, derulată de către Cartoon Network împreună cu Asociația Telefonul Copilului și începutul de bullying de la grădiniță la Măriuca m-au determinat să vorbesc cu Dr. Cristina Petrescu-Ghenea, Medic Specialist Psihiatria Copilului și Adolescentului, Psihoterapeut de Familie, Membru al Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie.

Salut proiectul Cartoon Network care își propune să acorde sprijin copiilor și tinerilor afectați de bullying și să susțină desemnarea unei zile de conștientizare a fenomenului în România. Anul trecut, Asociația Telefonul Copilului a acordat sprijin unui număr de peste 1500 de cazuri de tip bullying, cu 25% mai mult decât în 2015.

Colaborarea dintre Cartoon Network și Asociația Telefonul Copilului urmărește conștientizarea și prevenirea fenomenului, precum și identificarea acelor cazuri de tip bullying – violență verbală sau fizică, abuz emoțional, hărțuire și excludere – care au nevoie de sprijinul specialiștilor și pot beneficia de serviciile de consiliere oferite de către psihologi și asistenți sociali la linia telefonică gratuită 116 111.

Pe fondul creșterii numărului de cazuri raportate, susținătorii campaniei pledează pentru marcarea formală la nivel național a unei zile anti-bullying, care să extindă implicarea la nivelul autorităților, al sistemului de învățământ și al altor entități care pot contribui la conștientizarea și prevenirea acestui fenomen.

Potrivit statisticilor înregistrate de către Asociația Telefonul Copilului, cei mai afectați de abuzul de tip bullying sunt băieții cu vârste cuprinse între 9 – 12 ani (34,15%), precum și fetele de 9 – 12 ani (23,80%), respectiv 16 – 18 ani (15,03%). Forma de bullying cel mai des întâlnită este cea verbală (42,98%), urmată de violența fizică (38,58%). În 82% dintre situații, agresiunile au loc în unitățile de învățământ.

Ce sentimente experimentează un copil (la 5 – 6 ani, în cazul Măriucăi) când i se spune de către prietenele ei cele mai bune că este un monstru?

Dr. Cristina Petrescu-Ghenea: Cred că este foarte important să nu cădem în capcanele generalizării și ale panicii și să încercăm de fiecare dată să aflăm pe cât posibil contextul. Este vorba de o glumă, de un nou cuvânt pe care cei mici îl găsesc interesant și îl adresează colegilor ca să se distreze sau are rolul de a răni?

Îmi amintesc că pe noi ne amuza din cale afară să ne spunem între noi cuvinte de tipul ”handicapato” sau ”ești nebună” – și câteodată încă facem asta în întâlniri foarte informale între prieteni – fără a face referiri care se doreau a fi jignitoare la adresa persoanelor cu dizabilități sau a celor cărora le adresam aceste apelative.

Copilul căruia i se adresează aceste cuvinte poate simți diverse emoții de la amuzament și până la tristețe sau furie în funcție de temperamentul lui, de intenția pe care el/ea o percepe în spatele acestor cuvinte și în funcție de ce-a învățat acasa ca fiind acceptabil din punct de vedere social. Sunt oameni și familii cu un vocabular mai colorat dar și oameni foarte pudibonzi și ușor de jignit pe lumea asta.

Din păcate, nu avem cum să îi punem pe cei mici sub o cupă de sticlă iar jignirile și modul în care le încasăm sunt parte din viață, indiferent cât de diafan este mediul pe care încercăm să îl creăm în familie. Este util să încercăm să îi înarmăm cu abilitățile emoționale necesare descifrării corecte a acestor mesaje sociale și a gestionării emoțiilor de disconfort care apar odată cu stările conflictuale. Să îi ajutăm să vadă dacă în spatele cuvântului era o răutate sau un mod mai bizar de a alinta. Știm că grupurile sociale folosesc, de exemplu, poreclele ca pe un semnal dat celui poreclit că este parte din grup.

În ce se transformă aceste emoții? Cititorii povestesc despre adolescenți care au probleme de greutate din cauza agresiunilor de la grădiniță.

Dr. Cristina Petrescu-Ghenea: Îmi este foarte greu să cred că problemele de greutate ale unui adolescent se datorează în exclusivitate agresiunilor din mediul (pre)școlar. Să ne reamintim că, indiferent ce se întâmplă la grădi/școală și câte ore petrec ei acolo pe zi, copiii tot acasă se întorc și rolul de a le adresa nevoile emoționale și a le oferi pârghiile necesare soluționării conflictelor revine, în principal, familiei. La vârsta preșcolarității și școlarității mici, părinții sau oamenii care cresc copilul sunt cele mai importante persoane din viața celor mici, nu doamna sau colegii de la grădi/școală. De foarte multe ori, însă, ne este greu să le oferim din ceea ce chiar noi nu avem și nu am primit din familiile noastre de origine. De multe ori alinăm cu dulciuri și mâncare probleme emoționale neștiind să mergem la rădăcina lor și să ghidăm copilul către rezolvarea de probleme oferind, în paralel, atenție către ceea ce el ar avea de învățat din situația respectivă dar și sprijin și alinarea emoțională (nu materială!!!) atât de necesară copilului – fie el victimă sau agresor. În felul ăsta îi învățăm de mici că disconfortul emoțional se soluționează deschizând frigiderul și acesta devine un reflex pe care îl vor exersa pe tot parcursul vieții în mod aproape inconștient.

Cum aflăm când cel mic se trasnformă din victimă în agresor? Și cum prevenim?

Dr. Cristina Petrescu-Ghenea: Vorbind cu copilul în fiecare zi și mai ales ascultându-l și acordând atenție conștientă comportamentului lui aflăm foarte multe despre nevoile lui. Atât copilul victimă cât și cel agresor – roluri pe care același copil le poate experimenta în funcție de mediu și situație – ne semnalează o nevoie: nevoia de a învăța comportamente acceptabile ca răspuns în situații de stres. Din păcate, în viața de părinte nu există concedii; conectarea cu copilul este un ingredient este necesar zi de zi. Numai așa putem afla ce se îmtâmplă în viața lui și preveni o parte din situațiile dificile, dar nu pe toate. Să nu uităm că fără criză nu prea avem creștere și evoluție.

Care sunt pașii cei mai indicați pentru a-i oferi copilului nostru siguranță emoțională și încredere în el să poată să își înfrunte agresorii? Cum este cel mai eficient să dezamorseze conflictul la 5 ani?

Dr. Cristina Petrescu-Ghenea: Din nou, aș evita să vin cu rețete general valabile dar știm foarte bine că siguranta emoțională și stima de sine nu cresc peste noapte, ci trebuiesc crescute în cei mici de la cele mai mici vârste. Este important să ne documentăm asupra fiecărei situații în parte și apoi să acționăm. Cărui fapt se datorează conflictul Este bine să încercăm să ghidăm copilul căte a-și lua singur deciziile. Dacă noi îi dăm soluțiile noastre nu îi dăm lui ocazia de a-și exersa independenta și asertivitatea.

Mulți părinți consideră că cel mai indicat este ca ai lor copii să răspundă cu aceeași monedă, să lovească, să împingă, să jignească. Care sunt riscurile?

Dr. Cristina Petrescu-Ghenea: Riscurle sunt destul de evidente: încep de la a deveni un bully, un agresor și a fi etichetat ca atare de către colegi și profesori – lucru care va duce la o stimă de sine scăzută: copilul va afla despre el însuși că este ”cel mai rău”, ”un bătăuș”, șamd – și până la a deveni chiar el victimă în situația în care ceilalți copii vor răspunde și ei prin violență. Răspunzând cu aceeași monedă nu reușesc, de fapt, să învăț soluționarea de conflicte deoarece, de cele mai multe ori, violența duce tot la violență. Este, într-adevăr, aceasta lumea în care vrem să trăiască copiii noștri? Noi ne dorim o astfel de lume? Este foarte important, ca adulți, să ne gândim la consecințele pe termen lung.

Din păcate, de cele mai multe ori, chiar adulții sunt cei care nu cunosc metodele viabile pentru soluționarea de conflicte și oferă exemple nu tocmai bune celor mici. Un tată care iese cu ranga din mașină să se bată în trafic în timp ce copilul lui se află pe bancheta din spate a mașinii n-ar trebui ulterior să-și pună multe întrebări despre agresivitatea celui mic, nu? În astfel de cazuri chiar adulții sunt cei care au nevoie de ajutor și ghidaj specializat pentru a învăța comportamente acceptabile social pe care să le poată oferi mai departe celor mici ca model pentru rezolvarea conflictelor fără agresivitate. De asemenea, foarte important este să îi facem cunoscută celui mic diferența dintre a te apăra de un agresor – și există metode non-violente pentru asta – și a deveni agresiv când ești provocat.

Ce să nu facem deloc? Clar nu ne măsurăm puterile cu copiii agresori, nu ne ducem noi ca părinți la copiii de 5 ani. Dar ce facem? Cu cine vorbim? Cu educatoarea? Cu părinții? Cum punem problema astfel încât să înțeleagă că nu căutăm vinovați, ci soluții?

Dr. Cristina Petrescu-Ghenea: În locurile din lumea asta în care se face intervenție ceva mai documentată științific pe problema bullyingului în școli – cu specialiști în domeniu, nu cu aleșii locali cum văd că se întâmplă mai nou la noi – această intervenție nu este una țintită asupra copilului agresat sau asupra agresorului, ci se intervine la nivel de clasă sau de școală cu ajutorul unei echipe de psihologi și psihopedagogi cu experiență în acest domeniu. Părintele ar trebui să semnaleze, într-un mod politicos și plin de respect, evitând etichetarea și exagerarea, problema educatoarelor, învățătoarelor sau dirigintelui și de aici școala ar trebui să preia soluționarea problemei. În paralel, părintele trebuie să managerieze acasa ceea ce ține de copilul lui – fie că este el victima sau agresorul. Din păcate, la noi lucrurile nu stau chiar așa de diafan, nu? În situația mai complicată de la noi, în care școala este impasibilă sau răspunde printr-o atitudine defensivă, părintele ar putea contacta o echipă de specialiști care, cu acordul școlii să facă intervenție la clasă pe problema bullyingului.

Cum îi explicăm copilului de ce uneori cei de care ne place cel mai mult sunt cei mai nemiloși? Cum le explicăm până unde putem tolera cruzimea? Cum îi convingem că așa cum nimeni nu are dreptul să îi trateze urât, nici ei nu au dreptul să facă asta altora?

Dr. Cristina Petrescu-Ghenea: Copiii învață să pună limite când noi le spunem direct aceste lucruri dar, mai ales, arătându-le cum se face asta asta prin modul în care noi îi tratăm pe ei și pe cei din jur. Dacă noi îi învățăm încă de mici să ”nu-și permită să ne răspundă”, că ”nu au ei ultimul cuvânt” și alte lucruri din categoria ”capul plecat sabia nu-l taie” sau ”vezi-ți tu de treaba ta” este posibil ca în funcție de temperamentul fiecăruia rezultatele să nu fie cele mai bune.

Un copil mai docil va fi transformat în victimă sigură de astfel de ”sfaturi părintești” pe când unul mai coleric, cu un temperament mai puternic, va simți nevoia să-și manifeste lipsa de putere din mediul familial în cel social, cu copiii de vârsta lui, transformându-se din victima de acasă în abuzatorul de la școală/grădi.

Pe de altă parte, vreau să mă folosesc de prilej pentru a vorbi de modul de educare aflat la capătul celălalt al spectrului: hiperprotejarea copilului fără a trasa limite și reguli comportamentale, insuflarea din familie a ideii conform căreia ei sunt speciali și toată lumea trebuie să îi trateze ca atare, indiferent de modul în care se comportă ei.

Presa americană vorbește deja de rezultatele acestui tip de creștere etichetându-i pe tinerii de douăzeci și ceva de ani ca ”Generația Snowflake” (fulgi de zăpadă) tocmai pentru faptul că au fost educați se creadă speciali și simt că merită orice fără a face eforturi reale, dar sunt foarte sensibili și complet neechipați pentru conviețuirea în societate. Este interesant cum acest mod de parenting complet opus celui descris mai sus duce la efecte similare: fie copii care devin victime sigure, neștiind de fapt cum să traseze limite și granițe într-un mod asertiv și fără a se lamenta patetic, fie narcisici dispuși să calce peste cadavre pentru a-și atinge scopurile.

Ca să mă reîntorc la intrebarea ta, Ana, este nevoie să aflăm cât mai multe detalii legate de contextul în care copilul experimentează cruzimea prietenilor și a colegilor pentru a ne putea da seama cât este contribița lui la situație și cât ține de celălalt copil și de dificultățile prin care acela trece. Este greșit să tragem imediat concluzia că al nostru este victima (sau agresorul) fără a face efortul de a afla mai multe. A afla nu înseamnă a interoga ca la Inchiziția Spaniolă, ci a acorda atenție zilnică vieții copilului nostru – emoțiilor, relațiilor lui, dar fără ”a ne cățăra pe ei”. Putem face asta prin întrebările zilnice ”Ce ți-a plăcut cel mai mult astăzi?”, ”Dar cel mai puțin?”, ”Ce provocări ai avut azi de rezolvat?”, șamd. Este internetul plin de liste cu astfel de întrebări pe care le putem pune în locul cheklist-ului mental cu ”ce ai mâncat?”, ”ce activități ați făcut?”, ”dar x ce a făcut și doamna ce a zis?” care nu acordă niciun fel de atenție pozitivă vieții emoționale a copilului, ci ne satisface nouă ca adulți niște curiozități inutile.

Apoi, odată ce avem câteva detalii, putem să le explicăm ce este cruzimea, care sunt comportamentele din acest domeniu și că ele nu vor fi tolerate deloc. Copilul trebuie să afle că atunci când este jignit sau lovit din senin, de cele mai multe ori, nu este vorba despre el ci despre celălalt iar datoria lui este să spună, în mod asertiv ”Stop! Ceea ce faci mă doare. Dacă nu te oprești, voi pleca de lângă tine!”.

Este util să îi învățăm să nu atace persoana dar să evidențieze comportamentul care îi deranjează și să își eticheteze propria emoție – exact cum procedezi tu cu Măriuca – după care să anunțe care va fi consecința pe care o vor aplica dacă celălalt continuă. Ca și consecință m-aș baza mai mult pe ieșitul din situație și nu pe pâră sau ripostă. Aș mai vrea să evidențiez că este bine să îi învățăm pe cei mici că este ok să accepte scuzele prietenilor și colegilor care le-au greșit și să se împace dacă li se oferă ocazia. Aceasta este de asemenea o aptitudine importantă.

Deci, ca să sumarizez:
  1. va vorbi despre el și emoția pe care comportamentul prietenului i-o crează, nu despre celălalt;
  2. va anunța care va fi consecința pe care o va aplica dacă acel comportament continuă;
  3. va accepta scuzele și reparația când îi sunt oferite.
Cel mai bun mod de a-i învăța pe cei mici moduri asertive de a reacționa este exemplul personal!

Text: Ana Nicolescu

Consultant: Dr. Cristina Petrescu-Ghenea,

Medic Specialist Psihiatria Copilului și Adolescentului, Psihoterapeut de Familie, Membru al Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie

1 Comment

  1. Pingback: Ce înseamnă bullying și cât de importantă este conștientizarea acestui fenomen?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *