Eu ca mamă
Leave a comment

Când îți pierzi cumpătul ca părinte, ce faci pentru a-ți domoli balaurul cu 7 capete?

Îmi este din ce în ce mai cert că prin a disciplina copiii, înțelegem a-i dresa, a-i face obedienți, suspuși, fără să le dăm șansa de a avea propria voce, propriile credințe, valori, fără a le oferi posibilitatea să aibă măcar o opinie, fără a ține seama de sentimentele lor. Ieri dimineață, la grădiniță, un tată de aproape 2 metri înălțime își ducea, cu rigiditate, fetița la grupa mijlocie, enervat că ea plângea de-i săreau lacrimile: Dacă mai plângi, te bat de nu te vezi. M-am săturat să am concert în fiecare dimineață. Nu ai de ce să plângi. Te oprești în momentul ăsta din circ și treci în clasă până nu te usuc din bătaie. În zadar își întindea fetița mâinile către tatăl ei și îi spunea că vrea cu el și că îl iubește. Ușa la clasă s-a închis. Pe o parte de-a ei un copil de 4 ani plângea cu sughițuri. Pe cealaltă, un tată se simțea eliberat.

Cele mai frecvente forme de disciplinare pe care le văd la grădiniță, la creșă și în parc sunt amenințarea, umilirea, bătaia. Ele au efectul dorit, adică obedineța, pe timp scurt, însă în perspectivă, ele vor crea adulți frustrați și cu stimă de sine scăzută. Am scris aici despre efectele abuzului la copii. Șantajul emoțional este cel mai greu de văzut pentru mine. Este o demonstrație că cine e mai mare și mai puternic are dreptul să facă orice cu un copil, fizic și psihic. Șantajul emoțional distruge stima de sine și oferă copiilor o imagine deformată asupra realității.

Nu pledez pentru lipsa limitelor sau a bunului simț în creșterea copiilor. Tocmai despre asta cred că este disciplina, despre setarea corectă și cu respect a limitelor, despre trasarea drumului, despre a-i ajuta pe copii să se orienteze în viață, despre a-i învăța cum să facă asta, nu despre a le spune ce să facă. Este vorba despre a avea încredere, influență și de a le arăta că sunt iubiți așa cum sunt și că este ok să fie derutați în anumite situații. Noi suntem acolo pentru a face lumină.

Nu este ușor deloc. Nu îmi este ușor când Măriuca pune mâna pe wc-urile publice și apoi consideră că nu e nevoie să se spele pe mâini că ea nu vede microbii. Și mie îmi este greu să nu țip sau să nu o ameninț că nu mai iese afară atunci când aleargă pe trotuar și îi spun să se oprească să traversăm împreună și de mână, iar ea abia după ce am strigat al treilea stop se oprește. Este extrem de tentant să țip la ele seara când după o oră de stat în pat, pe întuneric, ele tot nu au chef de somn și își fac drum de 5 ori să bea apă și să facă pipi. La fel de provocator este când Julie nu vrea să stea în scaunul de mașină, plânge că vrea să stea la mine în brațe, și nu putem pleca la drum pentru că regulile de siguranță sunt sfinte pentru mine. În astfel de situații țip și ameninț. Cu toate tehnicile de meditații pe care le practic aproape zilnic, cu tot zen-ul, cu toate energiile circulate, cu toate teoriile de parenting învățate/integrate, tot simt că îmi ia sufletul foc când vizualizez pericolul ca Măriuca să fie lovită de o mașină. Sper să aflu de la conferința Disciplină fără dramă, care ar fi metodele de eficientizare a punerii limitelor. Cred că aici am o problemă.

Pentru că, peste 25 de ani, când vor fi întrebate cum te-au învățat părinții tăi ce e disciplina, mi-aș dori ca ele să răspundă:

Despre ce putem face când ne pierdem cumpătul și scoatem balaurul cu 7 capete din noi, ne spune Nora Neghină, președintele Asociației Mindsight România și organizator al conferinței “Disciplină fără dramă”.

“Situațiile în care îmi este greu să mă conectez cu copilul sunt acele momente în care de fapt nu sunt conectată cu mine însămi, sunt foarte nemulțumită de mine, de randamentul pe care l-am avut la job in timpul zilei sau de un anumit episod, de o discuție mai tensionată cu partenerul sau cu altă persoană, sau pur și simplu atunci când am impresia că toate taskurile vin ca un tăvălug, mă sufocă și nu am timp să respir… Atunci însă când paharul meu de iubire, de împlinire, de zen, de energie este plin îmi este ușor să găsesc strategii, inclusiv de disciplinare cu multă empatie, calm, răbdare, având în minte țelul final, și anume, ce vreau să o învăț în acest moment și cum o pot face în cel mai bun mod?

Pentru ca din păcate, am avut derapaje, si balaurul cu 9 capete a reușit să le scoată pe toate la iveală, acum știu exact care sunt semnele prevestitoare, iar dacă simt că există riscul să recurg la practicile tradiționale de disciplinare, mă retrag înainte ca neocortexul meu să fie scos din peisaj. Un prim astfel de semnal este atunci când încep să vreau să o conving cu îndârjire că eu AM DREPTATE și că ea TREBUIE să facă așa cum zic eu, fără să îmi iau timp să o ascult cu adevărat sau să caut ce se ascunde în spatele refuzurilor ei de a coopera. Din fericire, educația empatică pe care o tot practicăm de aproape 3 ani încoace și strategiile din Creierul copilului tău au început de ceva vreme să își arate roadele, astfel încât găsește ea singură soluții sau cuvintele potrivite pentru a recrea conectarea în momentele în care eu sunt mai puțin prezentă.

Atunci când există însă episoade repetate în care părintele își pierde cumpătul fără a se putea stăpâni poate fi indicatorul unor nevoi emoționale sau a unor răni/traume nevindecate, iar recomandarea, inclusiv venită din partea Dr. Tina Payne Bryson și Dr. Daniel Siegel, este ca respectivul părinte să găsească o persoană de încredere specializată cu care să poată discuta aceste situații și să reușească să le integreze (să le dea sens). Nu toate cazurile sunt patologice, aș zice chiar din contră, puține sunt acelea, astfel încât nu este musai să fie un psiholog sau un psihoterapeut, cu toate că aceștia ar fi primele persoane pe care le-aș recomanda.

Cred totuși că se poate apela pentru clarificarea situației unui părinte care simte că nu se poate stăpâni și la un coach foarte bun care să aibă expertiză inclusiv în zona de parenting, la un ”listening partner” sau chiar la scrisul într-un jurnal. În rest fiecare din noi își poate pierde capul din când în când, vine la pachet cu meseria de părinte, esențial este să recunoaștem acele momente ca fiind unele de nedorit și să reparăm pe cât de repede putem legătura cu copilul.

Să învățăm de la Dr. Tina Payne Bryson acele strategii care ne pot ține departe de aceste momente de nedorit ar fi motivul pentru care aș îndemna orice părinte să participe la conferința din 2 aprilie 2016, astfel încât balaurul să își arate un singur cap din ce în ce mai rar, și în final să devină doar o legendă.

Dacă menționați codul mamicaurbana la formularul de înscriere, beneficiați de o reducere de 10%.”

disciplina fara drama 852x315 (fb cover)Ca o concluzie, nu consider că a disciplina înseamnă a-i împiedica pe copii să aibă propriile experiențe de care nouă ne este frică și prin care și noi am trecut. Pentru mine, ca părinte este important ca fetele mele să știe când să spună nu sau stop, de ori de câte ori e nevoie, fără să simtă nevoia să se justifice sau să se integreze în rigorile nesănătoase ale societății și să ia deciziile corecte și benefice pentru ele, pentru bunul mers al vieții lor, fără să depindă de mine sau de tatăl lor.

12527784_10153482188387043_689320232_n

Text: Ana Nicolescu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *