Iubirea Urbană
Leave a comment

Cum mi-a distrus competiția prieteniile și încrederea în mine?

competitie_Ana Nicolescu_Mamica urbana

Trebuie să o înveți să nu se mai supere când pierde la joc, să nu mai facă circul ăsta!, îmi spuse ea, femeia de 40 de ani, despre copilul meu de 5 ani. Am rămas pe gânduri la bucătărie încercând să-mi dau seama dacă vrea să îmi spună că e util să îi arăt copilului cum să-și gestioneze emoțiile atunci când pierde sau dacă să îi spun copilului că în viața mai și pierdem și că eșecul face parte din viață, ori a vrut să îmi spună că trebuie să accepte pierderea cu zâmbetul pe buze ca și cum nu ar deranja-o deloc și să o învăț să-și reprime pornirile de furie, de descurajare, de neputință atunci când sora ei câștigă, de exemplu, la jocul Cine alege la ce film ne uităm în seara asta.

Mi-au venit în minte buluc replici spuse de adulți copiilor: Nu trebuie să te superi că nu ai câștigat!, Ce urât faci când pierzi., Numai tu vrei să câștigi!, Nu mai trișa ca să câștigi!, Data viitoare nu mai joci cu noi dacă faci așa! Șșșșșșttt, taci, nu mai țipa că arunc jocul ăsta pe geam!

Suntem o societate competitivă, bazată pe acumularea de bunuri, de titluri, de trofee, indiferent dacă e sau nu un lucru de valoare cel pentru care suntem premiați. Dacă stăm să ne gândim, împlinirea noastră de aici vine. Cei mai mulți dintre noi ne considerăm realizați dacă au o casă, o mașină, un job stabil, un cont în bancă… Mă uitam de Paște la televizor (mare greșeală și mare pierdere de energie) și îmi dădeam seama că sistemul nostru de valori este total greșit. Noi recompensăm cu salarii exorbitante fotbaliștii și așa zisele vedete, iar profesorii și preoții noștri trăiesc de pe o zi pe alta (mă refer aici la cei cu har și care fac aceste meserii vocațional). Noi nu trebuie să recompensăm mentorii noștri pentru că așa este moral, ci pentru că așa este eficient. Înainte de a înțelege de ce suntem o societate competitivă și de ce competiția erodează stima de sine și nu este eficientă și productivă, este nevoie să înțelegem ce înseamnă valoarea reală într-o societate și să o prețuim cu adevărat.

Apoi ar trebui să ne dăm seama că atunci când cineva pierde, pierde toată lumea. Mi se pare că este mult prea sadic să perpetuăm din generație în generație că este o distracție extraordinară atunci când cineva câștigă în timp ce altcineva pierde. La fel de sadic mi se pare să ne motivăm copiii să învețe mai bine, comparându-i cu alți colegi de clasă cu rezultate mai bune. Întotdeauna cel care pierde, oricâte mecanisme de gestionare a emoțiilor ar avea, oricât de dezinteresat de locul fruntaș ar fi, în el va exista o sămânță de rușine, de vinovăție, de nu sunt suficient de bun. Pentru că așa am fost crescuți de generații, venim pe linie ancestrală cu această competiție în sânge: eu primul. Când mult mai ușor, mai productiv și mai sănătos relațional ar fi să cooperăm.

Sadic mi se pare să inventăm jocuri de competiție și să le reprimăm copiilor emoțiile, când nici noi, ca adulți, nu putem face acest lucru. Însă uneori pentru unii este haios să vezi cum se supără un adult ca un copil mic că nu câșigă la table sau pierde la șeptică. Este dezarmant ca un tată care este coleric și ofticos dacă pierde la jocuri, să îi spună copilului când acesta iese pe locul II că nu e frumos să te superi când pierzi. Și mai dezarmant mi se pare că fix acești părinți nu văd că și ei reacționează la fel.

Timp de 8 ani, am fost comparată cu prietena mea cea mai bună, șefă de promoție, că nu puteam și eu să am 10 pe linie dintr-a V-a până într-a XII-a. Credeți că m-a motivat să învăț mai bine? Credeți că m-am chinuit să învăț mai bine de plăcere, din interes pentru o anumită materie? Credeți că mai știu toate acele informații pe care le-am învățat mecanic? Credeți că acest lucru m-a făcut să îmi dau seama care sunt talentele mele, hobbie-urile mele, valorile mele, cât de bună sunt eu la un anumit lucru, ce aș putea face o zi întreagă fără să mă plictisesc? Nu. Mi-am dat seama de toate aceste lucruri abia după ce am scăpat de presiunea competiției și a comparației cu scop motivațional.

Îmi amintesc că eram prin clasa a VII-a și eram entuziasmată că voi lua premiul al II-lea, la o distanță mare de premiul I, ce-i drept. Îmi calculam aproape în fiecare zi mediile împreună cu una dintre prietenele mele cu care aveam aceeași medie pentru premiul II, mai ales dacă una dintre noi lua vreo notă. Am hotărât că nu mai e nevoie să luăm nicio notă, să nu mai intervenim la ore cu răspunsuri și că așa ne păstrăm amândouă media și premiul. Într-o zi, s-a ivit ocazia să iau un 10. Am stat însă cuminte în banca mea. După o săptămână, diriga ne-a anunțat mediile. Premiul I, se știa. Premiul II prietena cu care îmi calculasem mediile timp de vreo lună. Și, spre marea mea surprindere și deloc a prietenei mele, mie îmi revenea premiul III. M-am uitat nedumerită la prietena mea, cu care și stăteam în bancă, simțind cum se prăbușesc munți și vizualizând-o pe mama dezamăgită. Prietena mea blondă cu părul drept și ochii verzi mi-a spus că ea știa că este o mică diferență la medii, dar dacă eu aș fi luat acel 10, aș fi întrecut-o și i-ar fi revenit ei locul III. Atunci toată lumea s-a prăbușit peste mine, toată lumea mea interioară a căzut, tot ce știam eu despre prietenie s-a evaporat într-o clipă și competiția ne-a transformat din prietene în necunoscute.

Mama a fost, desigur, dezamăgită. Atunci i-am zis, într-un exces de nervi, de rebeliune, de curaj, de iluminare, de conectare la forțele mele proprii că în viața mea de acum înainte, singura competiție care va exista va fi cea cu mine însămi. Mereu voi vrea să fiu mai bună decât mine și mereu voi încerca să FIU mai mult decât să FAC mai mult.

Cum ar fi fost ca întregul consum de energie, să se transforme din risipă în valoare? Cum ar fi dacă i-am învăța pe copii să coopereze, să lucreze împreună, să fie flexibili, adaptabili grupurilor, nu individualiști, încrâncenați, obsedați de o diplomă, care oricum nu are valoare pentru devenirea lor ca oameni. Vă rog să nu trăim în război, în conflict unii cu alții, ci să fim împreună și să construim o lume mai tolerantă, axată mult mai mult pe valorile interne, nu pe cele externe. Știu că este greu să facem acest switch, dar măcar putem începe prin a fi conștienți că nu ne este de folos competiția.

Unul dintre combatanții competiției în școli este Alfie Kohn, care va veni pe 21 mai și va aborda și acest subiect. Dacă vreți să îl cunoașteți pe Alfie, să îi aflați argumentul lui împotriva competiției, vă invit să mergeți la conferința Crește copii curajoși și responsabili. Eu cu siguranță voi fi acolo, în special pentru acest modul.

cover fb

Evenimentul va avea loc pe 21 mai 2016, la MNAR, sala Auditorium, începând cu ora 10.00. Conferințele lui Alfie Kohn, organizate de TOTUL DESPRE MAME, se adresează părinților, pedagogilor și specialiștilor care au înțeles principiile parenting-ului necondiționat și importanța lui în creșterea și dezvoltarea armonioasă a copilului. Partenerii principali ai evenimentului sunt MNAR și Asociația pentru Comunicare Nonviolentă, prin președinte Monica Reu, trainer comunicare non violentă. Înscrierile sunt disponibile aici.

Text: Ana Nicolescu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


*

Time limit is exhausted. Please reload the CAPTCHA.