Cum ai grijă de emoțiile tale? Cum ne împlinim prin noi, nu prin copii?

Chiar așa, cum să si grijă de propriile emoții, tu ca părinte? Întrebarea a devenit foarte pregnantă în mintea mea de câteva zile. Probabil că inima o pune de mult mai mult timp. Am mai scris despre faptul că nu putem pune în practică metodele de parenting chiar dacă suntem de acord cu ele și ne plac tare mult, până când noi, ca părinți, nu suntem în acord cu emoțiile, trăirile și universul nostru interior.

Zilele trecute, am cumpărat un borcan cu 31 de mesaje pentru copii și tați, menite să o răsfețe pe mama. Aparent, totul minunat, simplu, haios și util. În practică, ne poticnim de multe ori. Selectez câteva dintre mesaje pentru copii și tați.

  • Azi e ziua în care o scoatem pe mami la plimbare unde vrea ea.
  • Azi e ziua în care mami face ce vrea timp de o oră.
  • Spune 5 lucruri pe care le apreciezi la mami. – Aici copiii se descurcă de minune. Pentru adulți e greu. Atât pentru tată care e obișnuit să critice. Cât și pentru mamă care nu e obișnuită să primească. Noi facem acest joc both ways. Și tatăl primește ?
  • Azi e ziua în care accepți complimentele, mulțumești și te bucuri de ele, indiferent de la cine vin.
  • Azi e ziua în care o gâdilăm 5 minute pe mami.
  • Azi e ziua în care suntem curajoși și o ajutăm pe mami să scape de o frică. – Sigur că nu se scapă într-o singură zi de o frică, dar faptul că ne îndreptăm atenția și către emoțiile mamei, repoziționează puțin echilibrul și energia în familie.

 

Avem nevoie de confirmări din exterior pentru că nu știm/ nu avem putere să ne uităm în sufletul nostru

Veți spune dar de ce mama nu își ia timpul pentru ea și este nevoie să i-l acorde alții? Păi așa ar fi normal, doar că mamele, unele… cele mai multe se sacrifică, dau mai mult decât pot, netezesc drumul, se lasă pe ultimul loc, uită de ele, de nevoile lor, de emoțiile lor. Uită să se bucure cu adevărat de viață.

Punem realizările copiilor noștri pe primul loc. Ne bucurăm pentru ei, pentru realizările lor pe toate planurile, ne împlinește acest lucru pentru că ne confirmă că am fost părinți buni. Poate ne îndârjim atât de tare ca ai noștri copii să nu se rateze în viață, tocmai pentru că succesul lor ne spune că am făcut și noi ceva bun. Nimeni altcineva pare să nu ne spună asta. Și noi nu o știm. Avem nevoie de confirmări din exterior pentru că nu știm/ nu avem putere să ne uităm în sufletul nostru, în inimă.

 

 

Cum ne împlinim prin noi nu prin copii?

Dar pe lângă împlinirea prin succesul copiilor (care mi se pare egoistă și împovărătoare pentru copil, dar o înțeleg perfect și o aplic și eu), mult mai sănătos este să ne împlinim prin noi înșine, ca adulți. Și cum putem să facem asta?

  • În primul rând să conștientizăm că suntem entități diferite și să nu ne mai contopim sufocant cu copiii noștri. Să ne dăm voie, nouă, adulților, să avem timp și spațiu proprii. Să avem curaj să îi lăsăm pe copii să învețe din propriile greșeli.

 

  • Să avem grijă de propriile emoții. Pentru asta este nevoie să acceptăm că avem emoții, care uneori sunt furtunoase, și să nu le mai ținem închise cu orice preț ca să nu iasă afară. Să ne uităm la ele, să le recunoaștem, să stăm în acea emoție, bună, rea, puternică, revoltătoare, cum o fi, să vedem unde ne duce, către ce amintire ne conduce și de ce nu vrem cu adevărat să o (re)trăim. Eu observ că mi-am reprimat mult timp anumite emoții și am devenit rigidă pe unele zone ale vieții mele. Încet-încet îmi dau voie să retrăiesc emoții. Ele vin așa cu o energie puternică, asemenea unei avalanșe. Încă mai pot să simt. Încă trăiesc.

 

  • Nu ne mai sacrificăm. Respectăm spațiul și nevoile fiecăruia. Înțelegem că fiecare vine în viață cu o misiune și dăm voie ca fiecare copil să își trăiască propria viață. La fel facem și noi, adulții. Ne trăim viața. Știu că se zice că în viață trebuie să faci compromisuri, dar am ajuns să fiu mai mult adepta ajutorului. Compromis verus ajutor.

 

  • Ne răsfățăm, ne spunem cuvinte de apreciere (nu cred că nu a mai rămas nimic nimic de apreciat la cel de lângă tine), ieșim împreună, ca adulți, o oră, cât o fi, la plimbare/cafea/tearu/film etc. Simt că atât de mult ne-am orientat exclusiv către copii, încât lucrurile astea am ajuns să le facem programat. Firescul s-a cam dus. Asta ar trebui să ne vină din reflex, fără nicio remușcare, fără nicio urmă de rușine sau autosuspectare de egoism, fără să dăm explicații nimănui. Să ne umplem întâi pe noi, ca părinți, cu energie, poftă de viață, să ne încărcăm noi bateriile ca să avem de unde să le dăm la copii. Prin energia noastră îi ridicăm și pe ei. Dacă suntem pe energie joasă, ce reușim să dăm, să susținem și să conținem?

Text: Ana Nicolescu

Foto: Mihai Răitaru

S-ar putea să-ți placă și

3 comentarii

  1. Ce idee buna, Ana! Da, asa e, noi mamele nu ne acordam timpul ala aproape niciodata, asteptam mereu sa ne acorde altii atentie, cand ar fi atat de simplu sa incepem noi sa o facem…

  2. Eu ma duc la Therme, scriu pe blog si vorbesc cu o prietena, ma duc la sala. Cand e grav, ma duc la terapie. Am invatat ca o mama relaxata are copii linistiti. Dar nu iese mereu, am trai intr-o lume perfecta.
    Si travaliul are rolul lui, nu?

Lasă un răspuns

Your email address will not be published. Required fields are marked *

* Bifați căsuța de selectare GDPR

  • Acest formular îți colectează numele, e-mailul și conținutul, pentru a putea urmări comentariile plasate pe site. Pentru mai multe informații, consultați politica noastră de confidențialitate, unde veți primi mai multe informații despre unde, cum și de ce stocăm datele dvs.