Eu ca mamă
Leave a comment

De ce nu mai cooperează Măriuca? E nevoie de reguli și limite noi?

nicolescu-maria-lucia_foto3

De când a început grupa mare simt că nu mai știu să mă conectez cu Măriuca. Sunt conștientă că a fost un an agitat, cu multe tensiuni, cu multe neliniști, cu sentimente și povești de familie care au copleșit-o. Poate nu am fost lângă ea atât cât ar fi avut nevoie sau, mai ales, așa cum ar fi avut nevoie. La grădiniță are două domnișoare educatoare noi și adaptarea nu se întâmplă imediat. Plus un nou an de grădiniță de la vacanța când a stat mereu cu mine și ne-am jucat extrem de mult.

De unde era printre copiii ordonați, veseli, jucăuși și cooperanți, noile educatoare, în special una dintre ele, îmi spune numai lucruri de rău despre ea: nu salută, nu este atentă la exerciții, nu vrea să doarmă la prânz, îmi scoate limba, vine cu tot felul de jucării deși știe că nu are voie cu ele în clasă. Și le lasă la dulap și se fâțâie toată ziua în afara clasei să ajungă la dulapul de pe hol. Când lucrează pe caietele de exerciții, trișează, o roagă pe o colegă să scrie în locul ei ceea ce nu știe. Și când vin să lucrez cu ea, se crispează și devine înceată.

Înțeleg că este o formă de adaptare probabil că este și o trecere la o nouă etapă de dezvoltare însă nu știu cum e cel mai bine să procedăm. Pe lângă suportul emoțional, este necesar să schimbăm metoda prin care comunicăm cu ea? Este nevoie să pun mult mai multe reguli și limite pe măsură ce crește sau sunt suficiente cele care sunt deja și este nevoie să ne ținem de ele, să nu le încălcăm după cum ne convine. 

E nevoie de stabilirea unui nou program? Ce e de modificat, ce e de păstrat? Este un comportament tipic care anunță necesitatea unor schimbări? Ce putem face noi ca părinți? 

Am stat de vorbă cu Dr. Cristina Petrescu-Ghenea, Medic Specialist Psihiatria Copilului și Adolescentului, Psihoterapeut de Familie, Membru al Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie.

Dr. Cristina Petrescu-Ghenea: Draga mea Ana, sigur că este vorba de ”o formă de adaptare”, ai identificat foarte bine! Copilașii noștri sunt într-o continuă adaptare. Nu vorbesc doar de tranziția vacanță-grădiniță/școală ci și de faptul că ei cresc, se dezvoltă, lumea lor interioară se schimbă pe zi ce trece la fel ca și mediul lor de viață.

În loc să caut noi tehnici de parenting, m-aș uita mai degrabă la aceste două lumi în care Măriuca viețuiește să văd ce s-a schimbat acolo și apoi aș sta de vorbă cu ea să văd cum resimte ea aceste schimbări.

Îmi place deosebit de mult instrumentul ABC-ului comportamental: A (antecedent) – B (Comportament – de la englezescul Behavior) – C (consecința). Îmi este foarte ușor să le explic părinților cum un comportament este influențat de Antecedent – ce se întâmplă înainte de comportamentul problematic. Nu neapărat cu câteva minute înainte, ci poate fi vorba aici de ultima perioadă (zile/săpătmâni/luni) din viața copilului. Ceea ce duce cel mai frecvent însă la perpetuarea și chiar întărirea unui comportament problematic este Consecința, adică ce se întâmplă după ce copilul manifestă comportamentul respectiv. De exemplu: dacă întârzii cu efectuarea temelor voi pierde din timpul de joacă. Are sens, nu? Deoarece și în viața de adult dacă întârzii la serviciu va trebui să stau peste program sau mi se va tăia din salariu.

Un comportament se poate schimba eficient numai în urma evaluării acestui ABC, urmat de modificarea antecedentelor și consecințelor. Vestea proastă pentru părinții și educatorii care se așteaptă ca un psihopedagog sau psihoterapeut să le rezolve aceste probleme, este că singurii care pot acționa eficient asupra antecedentelor și consecințelor sunt ei, adulții semnificativi din viața copilului, cei care dețin controlul mediului în care cel mic își desfășoară viața și activitatea.

Așadar, cred că în cazul de față, la capitolul antecedente avem nevoie de reguli noi, nu neapărat mai multe, dar clar formulate, care vizează acele comportamente care ne pun probleme și pentru a căror nerespectare să existe consecințe la fel de clar explicate celui mic. Mă refer la consecințe naturale și nu la pedepse! Pedeapsa eu o văd ca o răzbunare sadică a adultului incapabil de a pune limite și reguli cu blândețe. Ea va muta totdeauna atenția copilului de pe posibilitatea însușirii unui nou comportament al interiorizării limitelor și regulilor formulate de adult, pe ”Ce mamă rea am! Nu am voie să ies afară la joacă timp de o lună, așa că îmi voi privi pe geam prietenii jucându-se.” Copilul va consuma mult mai multă energie pentru a se lupta cu emoțiile ambivalente față de părinte decât pentru a îndrepta în viitor un comportament problematic.

Dacă regula este că nu avem voie să venim la grădi cu jucării de acasă atunci aceasta trebuie să fie clar și în mod repetat formulată de către părinți, alături de consecința pentru nerespectarea regulii. Consecința poate fi că doamna educatoare va confisca pe durata zilei, până la venirea părinților jucăriile sau mama va păstra jucăria în geantă/mașină până după-amiază când vine să o ia pe Măriuca acasă. Trebuie să îi creăm Măriucăi anticiparea momentului în care se va putea juca din nou cu jucăria ei preferată. Apoi trebuie să văd de ce simte ea nevoia să aibă jucăriile de acasă cu ea. Este cumva vorba de a avea cu ea un obiect de siguranță care să îi amintească de acasă? Putem afla asta numai discutând cu cei mici.

13550908_10153692069197043_1896856226_n

Cât despre faptul că Măriuca se fâțâie pe ușă pentru a merge la dulap să își ia jucăriile, aici în mod evident este vorba de o lipsă de reguli și limite la clasă sau de dificultăți în aplicarea acestora, lucru care nu cade în datoria părinților, ci este ceva ce ar trebui gestionat de către personalul grădiniței după formula recomandată mai sus (ABC). Pentru mai multe strategii de gestionare a momentelor dificile vă recomand Inteligența parentală, cartea scrisă de apreciatul Dr. Daniel Siegel și Tina Payne Bryson, care are la bază dovezi științifice reale transpuse în sfaturi practice pentru părinți și educatori.

Merită însă să facem un pas în spate și să avem o vedere de ansamblu: lipsa de atenție, apariția unor dificultăți în privința unor comportamente deja însușite cu succes de copil, opoziționismul, toate îmi pot semnala faptul că cel mic trece printr-o perioadă dificilă din punct de vedere emoțional. Ar trebui să mă întreb: ”Ce s-a schimbat în ultimele luni în viața copilului meu?”, ”A primit cel mic explicații pentru aceste schimbări din viața lui?”, ”Cum gestionăm noi, ca adulți schimbarea: ne prefacem că nu s-a întâmplat sau facem prea mare caz?”. După această evaluare atentă a mediului copilului este neapărat nevoie să ne apropiem de copil, să ne conectăm prin joc și prin oferirea de afecțiune și să începem un șir de conversații. Dacă avem puțină răbdare vom descoperi că cei mici dețin totdeauna răspunsurile și ne vor spune care le sunt nevoile. Poate nu imediat, dar practicând atenția conștientă, de care vorbește atât de frumos colegul meu Gaspar Gyorgy în cartea lui Copilul Invizibil, în câteva zile vom putea descoperi care este, de fapt problema.

Cât despre ”minunatele” caiete de exerciții, aici trebuie să văd dacă într-adevăr ele sunt potrivite ca dificultate vârstei și nevoilor copilului meu. Tot în Copilul Invizibil părinții găsesc foarte frumos descrise nevoile copiilor etapizat în funcție de vârstă. Și din cauză că Măriuca se află între 4-6 ani, în plină etapă de dezvoltare a competențelor personale, nevoia primordială este de încurajare din partea adultului, prin oferirea laudei pentru fiecare implicare a celui mic în comportamnente noi.

Vreau să fie clar: lauda este pentru implicare niciodată pentru rezultat! Lauda trebuie să fie specifică în așa fel încât cel mic să înțeleagă pentru ce îl apreciem.

NU: ”Am auzit ca azi ai fost o fetiță bună!”

DA: ”Mă bucur foarte mult că astăzi te-ai străduit să lucrezi pe caietul de exerciții. Sunt foarte mândră că te-ai implicat! Bravo!”.

Oferind feedback pozitiv am șanse mari ca cel mic să vrea să se implice din nou și din nou în comportamentul lăudat.

Pe de altă parte, fiind critic față de neputința copilului reușesc să îi fac acestuia sarcina și mai grea. Neuroștiința ultimilor ani ne arată că noi, oamenii, până la vârsta de 12 ani nu avem posibilitatea de a învăța din feedback negativ.

Până la acestă vârstă, critica ne afectează personal, ne spune ceva rău despre noi, nu despre acțiunile noastre și astfel duce la o stimă de sine scăzută. Deși se tot vehiculează în societatea noastră ideea de critică constructivă, așa ceva nu există! Cum eu nu cred că există nici parenting necondiționat deoarece nu există viață necondiționată.

Cu toate acestea, cred ca niciodată nu le putem oferi prea multă dragoste celor mici (dar și celor mai mari) iar de multe ori dragostea trebuie să includă, pentru binele lor, al nostru și al lumii în care trăim, structură. Structura este reprezentată de limite și reguli formulate și aplicate cu răbdare și blândețe deoarece cu toții, zi de zi, ne aflăm într-un îndelungat și minunat proces de învățare și adaptare al cărui numele este viață.


eb7b8f56-a017-4fa9-a890-3b5d1545a0c2Text: Ana Nicolescu

Specialist: Dr. Cristina Petrescu-Ghenea,

Medic Specialist Psihiatria Copilului și Adolescentului, Psihoterapeut de Familie,

Membru al Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


*

Time limit is exhausted. Please reload the CAPTCHA.