Eu ca mamă
Leave a comment

“Ela cea fără de cuvinte”, o poveste despre împăcarea de a fi altfel

În ultimul timp, mi se pare că ajung la mine cărți pentru copii cu mesaje generatoare de introspecție pentru mine și pentru adulți în general. Prima oară când am văzut cartea Ela cea fără cuvinte, de la editura Cartea Copiilor, am fost atrasă ca un magnet de ilustrația de pe copertă. Însăși coperta spune o poveste și anunță unele trăiri interioare, neînțelegeri sau acceptări taciturne. Ilustratoarea cărții este Cristiana Radu.

Ela este o fetiță pe care toți o cred mută. Însă crezul mamei este relevant și este dat într-o replică soțului ei: O să vorbească întro zi… Sunt sigură. Până să vă povestesc despre Ela, vă zic că autoarea cărții, Victoria Pătrașcu, redă liniștea, optimismul și empatia mamei într-o singură frază după ce aceasta îl îmbrățișează pe tata: O tăcere pufoasă ca vata se așează peste oameni și lucruri.

Aflăm astfel că Ela este de fapt o fetiță care nu vorbește. Cuvintele ei sunt nehotărâte, ca doamnele care nu știu ce rochie să-și pună când ies din casă. Ele așteaptă și nu ies pentru că nu-și mai găsesc locul în mintea și în sufletul oamenilor. Fetița le păstrează în ea pentru că le iubește și le apără de zgomotul din ce în ce mai puternic al lumii, le protejase de moarte.

Pentru că deși toți ceilalți aud și vorbesc, sunt mai muți și mai surzi decât Ela.

Am citit fraza asta de atât de multe ori cu voce tare că Măriuca începuse să se uite la mine mirată. După vreo 5 minute în care am derulat mai multe situații cu cuvinte moarte din ultima perioadă, m-am trezit și le-am văzut pe fete cum repetau teatral fraza. Mi-am dat seama că de cele mai multe ori nu suntem atenți la cuvintele pe care le rostim, spunem cuvinte urâte la nervi, vorbim când nu ni se cere sfatul, vorbim peste alți oameni ca și cum ce avem noi de spus ar fi mult mai important. Câți dintre noi putem spune că iubim cuvintele?

Preconcepții, rigori, etichetări

Fiind o fetiță diferită, Ela este marginalizată și jignită de colegele ei la școală. Copila nu zice nimic și se refugiază în lumea ei desenând pe asfalt o pisică agățată de un șoricel, care la rându-i se ține de coada unui elefant. Pisica are în loc de coadă un pește lucios care fuge în lumea Elei. Colegele Elei continuă să o agreseze verbal și vedem cum preconcepțiile legate de oamenii care sunt altfel decât noi, sunt transmise în familie: E handicapată. Așa mi-a spus mama. Iar handicapații sunt proști. Toți. Îmi amintesc că și eu am fost neiertăroare cu un coleg de-al meu din școala generală care avea un handicap locomotor. Chiar dacă mama îmi spusese să mă port frumos cu el, eu tot i-am spus că mărțișorul de la el este cel mai urât pe care l-am primit. Copiii sunt cruzi, uneori. Acum aș da orice să îi pot cere iertare. Îl chema Daniel și sătea în banca doua de la geam, la școala generală aflată vizavi de parcul din Crângași. Ce mult m-a dus în timp cartea asta minunată.

Lecția de iubire din lumea interioară

În sufletul Elei, lucrurile sunt mult mai liniștite ca în exterior. Cu un simplu strigăt de ajutor, cuvintele din ea întind o plasă de siguranță peste tot cerul dinăuntru. Pisica și peștele șterși de fetițele agresoare au fost salvați, iar Ela a construit cu cuvintele nerostite lumi vindecătoare. În lumea interioară toți se simt confortabil dacă tac. Nimeni nu îi judecă pe cei care nu vor să își povestească fricile sau speranțele așa cum fac elefantul și șoricelul. Peștele tace și nimeni nu spune despre el că este handicapat. În lumea interioară a Elei toți se iubesc exact așa cum sunt.

Inițial am vrut să le spun fetelor mele că este minunat să avem lumea noastră interioară și să o construim exact așa cum ne place. Asta fac și eu ca adult și e așa de bine când dau shut down lumii exterioare și mă echilibrez eu la interior. Apoi m-a apucat un soi de frică. Cum le-aș putea explica eu că e ok să ne refugiem în lumea interioară ca să ne încărcăm bateriile, dar să nu rămânem blocați acolo. Cum să le explic alternanța și echilibrul dintre lumi?

Acceptare, iubire, șansă

Ela este ajutată de un băiețel cu șapcă roșie care transpune lumea ei interioară în desenul de pe asfalt. Cu alte cuvinte, o scoate firesc din starea ei prin joc și cu elementele Elei. Copiii se identifică foarte ușor cu poveștile și pentru ei, la anumite vârste, imaginarul este o prelungire a realului. De fapt, o împletire. Vorbind pe limba ei, băiețelul cu șapcă roșie reușește să ne arate că nimic nu poate fi pierdut sau fără speranță dacă își găsește loc și înflorește în sufletul cuiva. Vă întrebați dacă Ela vorbește până la urmă? Aflați din carte 😊.

Text: Ana Nicolescu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *