Ne-au lipsit multe materii cu adevărat autentice în școală. Pe unele nu am putut să le aflăm nici din familie, nici de la școala vieții. Autocunoaștere, empatie, comunicare non violentă, relații, antreprenoriat, cum ne gestionăm banii. Sunt doar câteva dintre subiectele pe care copiii erei comuniste, acum în jurul vârstei de 40 de ani, sunt nevoiți să le învețe fie făcând propriile greșeli, fie din cursuri, fie cu ajutorul mentorilor sau al consultanților.
Tocmai de aceea, am pregătit împreună cu Adrian Asoltanie, Dresorul de Lei, 10 conversații inspiraționale care ne vor schimba viziunea despre bani și ne vor ajuta să conștientizăm și să integrăm metode eficiente de gestionare. Prima conversație a fost despre cum cheltuim banii în familie. Astăzi vorbim despre preconcepțiile românilor legate de bani și cum ne dăunează. Iată ce zice Adrian!
Preconcepțiile legate de bani sunt mai multe și singura cale de eliminare a convingerilor nesănătoase este educația.
Cele mai nocive 4 preconcepții sunt:
-
Speranța de a te îmbogăți repede prin scheme și combinații miraculoase. Aceasta este cea mai sigură metodă de a pierde bani.
-
Convingerea că bogații sunt răi și imorali – asta în timp ce-ți dorești să ai mai mult.
-
Îți trebuie bani mulți ca să faci bani – o scuză interioară pentru a evita orice inițiativă.
-
Doar prin muncă, n-ai cum să reușești, trebuie să ai noroc sau să furi…
Referitor la punctul 1, am observat că de vreo 2 ani au reapărut jocurile de noroc, pariurile, ruletele. S-au desființat bănci și farmacii și au apărut în locul lor maxbet-urile. Acesta este un fenomen care anunță o viitoare criză financiară sau, pur și simplu, arată că românul preferă să se lase în mâinile sorții, mai degrabă decât să investească într-un curs financiar? Exista studii despre raportul pierdere-câșting în astfel de cazuri?
În principiu astea apar preponderent în zonele sărace unde oamenii gândesc pe termen scurt, vor soluții rapide și n-au răbdare să construiască în timp. Cei mai mulți nu au nici educație, nici cariere, nici familii, nici business-uri. Ei trăiesc cu mirajul – duminică iau potul la loto.
Șansele sunt infime. Dacă un jucător va opta pentru o variantă simplă, are o şansă la 13.983.816 să câștige marele premiu. Vorbind din punct de vedere probabilistic, este o probabilitate de 0.00000007%. Pentru a ne da seama de șansele reale, trebuie spus că cel ce călătorește cu avionul are o şansă la 20.000 să se prăbușească, iar pentru cei ce preferă transportul rutier, e o șansă la 5 000 să sfârșească într-un accident de circulație. Mai degrabă te lovește fulgerul decât potul la loto.
Vedem așadar că oamenii se lasă păcăliți de preconcepțiile legate de bani, iar comportamentul lor este afectat în funcție de ele. Însă nu voi vorbi despre alții, ci voi împărtăși credința mea legată de bani care m-a blocat și m-a dat înapoi în multe situații în viața profesională.
Nu ai cum să iei bani pe ceva ce îți place să faci și o faci cu ușurință
Cumva am avut impresia că plata constă în plăcerea și bucuria pe care acea activitate o stârnește în mine. În plus, nu concepeam că pot cere bani (mulți) pe ceva ce îmi iese în mod firesc. Probabil că am asociat munca cu truda. Nu muncești, nu ai bani. Am auzit de multe ori acest lucru în timpul studenției mele. Nu de la familia mea, ci de la profesori, colegi, angajatori.
Cu ce venim din familie în câmpul muncii
Acasă la părinții mei mereu am simțit prosperitate. Nu erau bani mulți, dar erau foarte bine gestionați. Nu am ajuns la această conștientizare atunci, ca și copil, am simțit-o de când mi-am făcut propria-mi familie. Însă nu se vorbea niciodată la noi în casă despre bani. Doar se mulțumea și se aprecia tot ceea ce avem. Acum, ca adult sunt foarte curioasă cum au reușit părinții mei să gestioneze puținii bani astfel încât să avem mereu ce aveam nevoie și ce ne doream. Mi-ar fi fost de ajutor să știu cum să cer bani pentru ceea ce fac, câți bani să cer, de fapt cum să mă valorizez, pe ce să cer, să am curaj să cer, ce muncă pot face și este de ajutor pentru alții. Banii în familia mea erau luminoși, ca părinții mei, ca toată atmosfera din casă.
Șocul primului loc de muncă
În facultate, am început să lucrez în redacția unei reviste săptămânale. Oamenii munceau pe brânci. Ziua și noaptea. Cel puțin așa se vedea de la mine. Erau ba pe teren, ba se grăbeau să prindă loc la un calculator să își scrie materialul, ba călare pe telefonul de la secretariat (unul pe redacție pe la începutul anilor 2000), ba la corectură, ba la machetare, ori în tipografie. Cu toții erau veseli și se bucurau de ceea ce fac chiar dacă erau rupți de oboseală. Probabil că acolo am perceput că munca vine la pachet cu efortul, cu nedormitul, cu fumatul, cu alergătura, cu concentrarea, cu simțurile mereu în alertă. Și m-am conformat modelului timp de 12 ani cât am lucrat în presă.
Freelancing-ul mi-a schimbat viziunea
Când am început să fiu pe cont propriu, am fost pusă în situația miraculoasă de a face din pasiunea mea un job, ceea ce vă doresc tuturor. Să scriu, să organizez evenimente, să adun oameni în jurul meu, să îi ajut să evolueze, să văd în ei potențialul și să îi consiliez. Deși există agenții de mentorat și consiliere, la început nu am luat bani pe acest serviciu pentru că cel mai valoros pentru mine, și implicit plata, era însăși evoluția omului/proiectului/conceptului în urma ghidării mele. Din această cauză, în timp, am avut multe neajunsuri: am fost percepută ca neprofi, oamenii m-au văzut ca pe o prietenă bună la toate și când business-urile lor au crescut s-au dus la agenții care percepeau taxă pe consiliere, când am început să monetizez consilierea, mulți mi-au bătut obrazul. Și bineînțeles că m-am frustrat și m-am închis o vreme în carapacea mea încercând să înțeleg unde am greșit.
Ce e greșit când nu ceri bani pe munca ta
Greșeala este că atunci când ajuți pe cineva, serviciul acela trebuie răsplătit pentru că altfel se creează un dezechilibru energetic. Banii sunt fluizi, au energia lor care este menită să circule, nu să stagneze. Deci dintr-un foc am blocat anumite energii. Apoi, ceea ce mie mi se pare ușor de făcut pentru alții este o comoară și au nevoie de serviciile mele, fără să conteze dacă eu stau 2 ore sau 14 ore pe un concept. Contează de fapt ce nevoie am acoperit în viața altuia cu serviciile mele. Contează că pot schimba în bine viața cuiva cu serviciile mele. Așa că m-am aliniat în interiorul meu și nu mi-a mai fost jenă să cer bani pentru ce ofer. Sunt oare singura care a avut această preconcepție?
Voi ce preconcepții aveți legate de bani și cum vă afectează viața?
Dacă aveți întrebări pentru Adrian, vă invităm să le lăsați aici, la comentarii. Promitem să răspundem imediat ce le vedem 😊
Text: Ana Nicolescu
Consilier: Adrian Asoltanie
4 comentarii
Una din preconcepțiile mele, a fost să ofer gratis, din ce știu eu să fac. Un fel de a-mi demonstra altruismul. Asta mi-a adus zile pline, luni chiar, cu satisfacții sufletești, dar care au fost umbrite de lipsa celor materiale. Precum mai bine de 100 de ani în urmă, Constantin Rădulescu-Motru spunea în ”Psihologia poporului român” că românul îți dă de la el, că nu știe să-și evalueze muncă, timpul, resursele, am ajuns să experimentez și eu acest neajuns, de a-mi fi rușine să ofer servicii monetizate. Cum spuneai și tu Ana, Gratis blochează energii…am simțit-o pe pielea mea. De la ai mei însă am moștenit câteva preconcepții care mi-au pus bețe în roate: ”Ban la ban și păduche la golan”, iar noi nu am avut sau dobândit averi. Totul a fost o trudă, iar mama m-a terorizat cu faptul că ea a umblat cu ciorapi cârpiți ca să cumpere mașină, în decembrie 1989. ”Banii sunt ochiul dracului” și să știi că pe vremea când eram adolescentă l-am ”condamnat” pe tata că nu are curaj să facă afaceri cu tablă, cum toată lumea din jur făcea (firmele căpușă din Combinat din care mulți s-au îmbogățit repede). M-am lecuit de astea. Însă două încă mă bântuie: ”să nu ajungi la mâna bărbatului cu banii”, mi-a repetat-o mama de atâtea ori că încă am probleme (legate de stima de sine și valoarea mea ca membru al familiei) dacă nu aduc bani în casă, iar cealaltă ”ești risipitoare, niciodată n-o să ai un ban pus deoparte”! Ei bine….asta mă ține îngenunchiată și acum … Deci aștept cu nerăbdare noua perspectivă asupra banilor după cele 10 lecții cu Adrian, pe care-l găsesc fooooarte carismatic și direct!
Mulțumim că ai împărtășit cu noi. Și eu am asta cu să nu ajungi la mâna bărbatului, dar care cred că este mai degrabă să nu ajungi să depinzi de nimeni. Și eu le transmit fetelor mele să nu depindă de nimeni, în sensul de a fi capabile să se descurge în orce situații.
Și eu îi spun de câteva zile Isei, că tot abuza de ”this is mine”/ăsta e al meu, că tot ce are al ei este mintea și corpul. Treaba asta cu pantofii ei, hainele ei, jucăriile ei ne trimit pe noi, părinții, la muncă zi de zi (vorba lui Adrian), că să mai facem niște bani, să-i mai luăm niște chestii, numai ale ei. Să vedem ce-o să iasă și ce-o să zică ea la vârsta mea.
Da, doar să verifici cu un specialist dacă nu cumva, la vârsta ei, posesivitatea asta ține de modul în care ea învață să stabilească limite în spațiul ei personal. Plus că poate acum percepe că nu mai este una cu tine, poate se percepe ca ființă de sine stătătoare și își confirmă ei că a înțeles ce e al ei, ce e al tău, ce e al tatălui ei. Și e bine să știe clar ce e al ei și apoi să hotărască dacă și cum îl împarte cu alții. Asta din experiența mea ca mamă, dar e mai indicat să verfici și cu un specialist 🙂