Eu ca mamă
comments 30

Primele 1 000 de zile după care Măriuca tânjește atât de mult

Acum două zile, Măriuca s-a apropiat de mine și mi-a spus: Mai vreau să mai fim doar noi două. Mai ții minte când făceam picnic în parc? Tu să îmi luai o mașinuță galbenă, mâncam covrig cu mac și când mi se făcea frig îmi dădeai eșarfa ta. Era călduță și mirosea frumos. Apoi mergeam acasă și dormeam împreună. Fără urâta asta de Julie.

1 000 de zile. Atâta este diferența dintre Măriuca și Julie.

Cu tot cu perioada de sarcinilor. 1 000 de zile în care Măriuca m-a avut doar pentru ea. Primele 80 de zile de sarcină le-am stat în spital. Exista risc de avort spontan. Sigur că am plâns când i-am auzit prima oară bătăile inimii. Sigur că am fost fericită până la lună și înapoi când am văzut-o cum dădea din ambele mâini simultan în sus și în jos. Sigur că am plâns când ne-au spus că este fetiță. Știam clar numele. Nici nu ne gândisem la nume de băiat. Fiecare ecografie îmi dădea putere să înfrunt atmosfera negativă din spital și toate poveștile triste ale altor mame mai puțin norocoase.

O iubesc pe Măriuca din prima clipă când mi-a încolțit gândul că aș putea fi din nou însărcinată după o sarcină pierdută. O iubesc și m-am simțit oarecum vinovată că am ascuns sarcina până în luna  a VI-a de frică să nu se repete neșansa primei sarcini. Am foarte clar în minte fiecare zi alături de ea.

Ea a avut 1 000 de zile cu mine în exclusivitate doar pentru ea.

Julie nu va avea niciodată acest avantaj. În schimb nu are dorul acestor zile.

Dacă stau să mă gândesc bine, când am născut-o pe Măriuca și eu eram tot un copil. Nu ca vârstă, ci ca maturizare, ca minte, emoții și evoluție psihică și spirituală. Eram doi copii care se jucau în parc, care testau tot felul de mâncăruri, care nu dormeau nopțile, preocupați de degetele de la picioare, care descopereau oameni, locuri, activități, care depășeau limite și spărgeau mituri, care învățau împreună să se descurge în viață.

Am avut atât de multe de învățat de la Măriuca. Încă învăț. Nu aș punea spune cu precizie cine este dascălul și cine discipolul.

Cred că este un joc frumos în care ne amestecăm ca picătura de acularelă într-un pahar cu aracet. La un moment dat, în mijlocul călătoriei noastre, mi-a venit un vânt firav de primăvară prin inimă: ce-ar fi dacă Măriuca ar avea o soră sau un frate? Un partener pe viață. O comoară în viața ei. Așa că am hotărât să mai facem un copil. Cea mai mare frică a mea a fost ca nu cumva ca armonia și echilibrul dintre mine și Măriuca să se strice atunci când va veni Julie pe lume.

Și atât de mult m-am îndârjit să nu se întâmple asta, uneori am impresia că s-a întâmplat.

Atunci când ne luăm câte o zi doar pentru noi două, reconectarea este dureroasă. Măriuca este agitată, nu reușim să ne sincronizăm. Fuge, vrea să o prind. Se ascunde, vrea să o găsesc. Apoi se revoltă pe te miri ce. După ce scoate furia, începe să plângă încetișor, mocnit, de parcă nu ar vrea să o aud ca să nu mă facă să sufăr. O țin mult în brațe. După un timp, se întoarce cu fața la mine și mă ia și ea pe mine în brațe. Îmi tot repetă că ea nu își dorea o soră. Iar eu îi spun că mai târziu, peste câțiva ani, va descoperi că o soră este o comoară. Și încep să îi povestesc cum mă certam eu cu Ema pe păpuși și cum nu voiam să se țină după mine la școală, iar acum nu mi-aș putea închipui viața fără ea.

Am scris toate aceste lucruri pe care le păstram ascunse în sufletul meu și nu le scoteam de teamă să nu fiu judecată prea aspru, la invitația celor de la Philips Avent de a fi parte din campania Alături de tine. Ce m-a determinat să accept invitația de a scrie despre primii ani petrecuți alături de copiii mei a fost coincidența de 1 000 de zile, fix diferența dintre Măriuca și Julie, fix perioada la care Măriuca tânjește cel mai mult și care e un fel de return to innocence al ei.

Vă las aici video-ul campaniei și vă încurajez să vă deschideți sufletele și să povestiți aici, la comentarii, despre încercările voastre din primii ani de mămicie.

Cu mult curaj și sinceritate. Promit să nu judec pe nimeni. Sunt alături de voi!

Text: Ana Nicolescu

30 Comments

  1. Multa emotie mi-a transmis acest articol si starnit ganduri. Am vrut si noi sa avem doi copii, dar viata ne-a rasturnat planurile. Regret mult ca nu a fost sa fie, cu atat mai mult cu cat Mihnea si-a dorit mereu frate-sora. Eu caut raspunsuri prin care sa ii diminuez regretele, dar nici eu nu prea cred in raspunsurile pe care le gasesc 🙂 Imi imaginam ca nu e usor cu doi copii, mi-au trecut multe dificultati prin minte inclusiv gelozia dintre copii, dar nu le intelegi complet pana nu le experimentezi. Cu tactul, rabdarea si caldura ta, Mariuca va depasi repede etapa aceasta. Sunt sigura de asta si trimit imbratisari pentru voi, am plans la articolul cu gradinita!

  2. Mari says

    O frumoasă relație mamă copii în câteva cuvinte așezate cu măiestrie în acest articol. Mă văd pe mine prin ochii tăi și îmi pare bine că ești tot tu, dar parcă alta, mai frumoasă și împlinită. Sa te bucuri de toate experiențele cu bijuteriile tale, care vor avea mereu de câștigat în viață cu tine alături. Te iubesc, prietena mea dragă. Aștept cu nerăbdare următoarele articole. 😚

  3. Ema says

    Exista oare copii care sa se bucure pe deplin si sincer ca au un frate/o sora mai mic/a? Eu cred ca nu conteaza diferenta de varsta dintre ei, ca toti sufera cand apare competitia. Mi se pare sfasietor cu atat mai mult cu cat nu mai ai cum sa dai inapoi dupa ce ai facut si al doilea copil.

    • Ana Nicolescu says

      Eu cred că ține totuși de abordarea mamei și de cât de împăcată e ea cu ea însăși. Competiția la frați cred că vine și din atitudinea mamei. Dacă eu mă simt vinovată că o iau în brațe doar pe Julie acum și pe Măriuca nu, Măriuca îmi simte vinovăția și și-o transformă în suferință, competiție, nevoie de validare…

    • Da, la noi! Nu există zi să nu exclame fata mea: “Mi-am dorit aşa mult un frate sau o soră şi Dumnezeu nu mi-a dat doar un frăţior, mi-a dat un înger!” Îl iubeşte la nebunie dar e şi diferenţă mare de vârstă între ei (8 ani) deci ea practic îşi alocă un rol de mini-mămică, nu de soră.

  4. Adina says

    Privind in urma cu 8 ani, bag de seama cu nostalgie ce mamica buna am fost, dar mai ales ce fericita ..si inca sunt si voi face tot ce pot pentru a fi mereu fericiti. Da – da, cu totii sa fim!
    Inceputurile sunt grele! Atat pentru parinti cat si si pentru prichindei ( fie ei si fratiori/surioare sau chiar bebei). C’est “Dur Dur D’ être Bebe”! Insa, iubirea schimba tot”, cum spune cantecul. “De la agonie, la extaz”…insa mereu cu uimire si topire pentru fiecare implinire a puilor. Ne trebuie incredere in copiii nostri, caci “sangele apa nu se face”! Te imbratisez cu drag! O mamica!

  5. Ana, Ana, Ana. Acum noi trecem printr-un impas în viața de cuplu tocmai pentru că eu sunt Măriuca. Eu sunt fiica mai mare iar soțul meu este mezinul. Eu am suferit enorm atunci când s-a născut sora mea, deși acum am o relație minunată cu ea și o iubesc nespus. A fost o vreme în care am fost tare invidioasă, geloasă, ba chiar am bătut-o. Sigur că mama nu a știu să gestioneze situația.
    Cu toate că eu știu că aș înțelege-o pe fiica mea și aș putea să o susțin în momentele în care ar fi invidioasă pe un frate sau o surioară, nu am curajul de a rămâne gravidă cu al doilea copil.
    Am suferit enorm. Mama încă mai face diferențe între noi. Chiar dacă am 38 de ani, încă mă doare enorm că nu am susținerea ei. Iar această durere mă face să-mi doresc în acest moment un singur copil. Soțul meu este trist … zice că mă înțelege … dar un mezin nu cred că poate înțelege fratele mai mare.

    • Ana Nicolescu says

      Noi tre’ să ne vedem să te îmbățișez stâns de tot. Apoi să bem un Prosecco 🙂

    • Schmitza, am aceeasi poveste, sora mai mare, gelozie, relatie nu foarte buna cu fratele tocmai din cauza ca mama nu a stiut sa cultive relatia intre noi. Ma rog, nici pe cea dintre noi si tatal pe care nu l-am vazut de 30 de ani, dar asta e alta mancare de peste. Revenim. Mi-as dori o relatie apropiata de fratele meu acum, copil fiind imi doream sa fiu singura la parinti. Ii vad pe ai mei, o sa fac si un alt comentariu mai jos strict legat de relatia dintre baietii mei, competitia a existat si disputarea atentiei inca de la venirea pe lume a celui mic. Nu cred ca asta este totusi un motiv sa nu mai faci o Isa mica si frumoasa sau un Seb mic si dralagas. As lasa totusi sa mai treaca inca macar 1 an, sa fie diferenta dintre el macar de 1000 de zile, cu tot cu sarcina, cum spune Ana.

  6. O mie de zile sunt si intre puii mei. Le am asa bine intiparite in minte, sunt zilele in care eram doar trei. Desi stiu ca ne asteapta multe amintiri frumoase de acum in colo, stiu ca pentru ea sunt singurele momente in care nu a trebuit sa ne imparta. Si am sa ii multumesc o viata ca a fost atat de buna cu noi si ne-a inteles nevoia de a tine in brate inca un pui de om. I-a fost greu si am simtit asta, dar mi-a dovedit inca odata ca iubirea asta neconditionata dintre noi depaseste orice durere.

  7. Ai o sensibilitate aparte și o transmiți foarte bine în scris. Am și eu prieteni cu doi copii și știu că este uneori greu să îi faci să înțeleagă că dragostea părinților este la fel pentru amândoi, mai ales când sunt la vârste mici. Cred însă că se mai schimbă lucrurile când cresc…

  8. Ce frumos si emotionant <3. Eu in primele 1000 de zile (cu tot cu sarcina) am fost buimaca. Stresata, tematoare, posesiva, obosita. Copilul a fost mult dorit si greu de obtinut, sarcina dificila si cu risc, asa ca atunci cand am tinut-o in brate, responsabilitatea m-a coplesit. Voiam ca totul sa fie perfect, ea sa fie doar a mea (indepartam pe toata lumea din jurul nostru, care isi oferea ajutorul si, implicit, avea acces astfel la ea), iar eu sa fac totul fix asa cum trebuie. Evident ca asta m-a obosit, m-a facut aricioasa si uracioasa, vesnic stresata si frustrata. Noroc ca la un moment dat mi-am revenit 🙂
    Dar au fost si f multe momente frumoase. Primii doi ani din viata ei i-au fost in totalitate dedicati. Am fost acolo in toate momentele importante si pentru asta voi fi vesnic recunoscatoare.

    • Ana Nicolescu says

      Și eu am îndepărtat lume din jurul nostru pentru că eu credeam că doar eu știu cel mai bine ce să fac. La fel, m-am simțit epuizată.

  9. Eu am sentimente de vinovatie pe care incerc sa le alung cand pentri cea mare, cand pentru cea mica. A doua fetita are un avantaj major: ea are un mentor, are de unde sa invete. Sunt doua personalitati diferite, cu nevoi diferite. Eu incerc sa nu pun presiune pe mine ptr ca nu e ok pentru ele sa ma simta asa. Au moment frumoase, se joaca impreuna, se iubesc si isi arata lucrul acesta. Se mai si cearta si uneori cea mare imi zice: “Mami, ar fi fost bine sa am si un fratior de varsta mea cu care nu am cum sa ma cert pe jucarii!” 😜

  10. Fiecare început, atât cu Alex, cât și cu Sara, a fost special în felul lui. Cât despre ei doi împreună… Știu că Sara nu a avut avantajul de a mă avea doar pentru ea, știu că Alex suferă uneori că nu mai sunt exclusiv mama lui, dar mă bucur enorm când văd cât de mult se iubesc, cum au început să se joace împreună și cum își zâmbesc când se întâlnesc dimineața, chiar dacă au apărut și frustrările în relația lor.

    • Ana Nicolescu says

      Și pe mine mă bucură momentele lor de reîntâlnire. Juliei i se face dor de Măriuca dacă nu o vede o zi. Iar Măriuca se duce să o pupe pe Julie când i se pare că doarme prea mult la prânz și nu se poate juca cu ea. Ador momentele astea 🙂

  11. Noi încă nu am ajuns la 1000 de zile. Fetița mea are 1 an şi 3 luni. Dar ne bucurăm de fiecare zi petrecută împreună, noi două. Cum spui şi tu, cu picnic în parc, plimbări, ne jucăm, facem aproape totul împreună. Nu ştiu cum va percepe, când şi dacă va fi cazul, un alt bebe la noi în familie.

    • Ana Nicolescu says

      Da, nu avem de unde să știm dinainte cum va fi cu încă un copil în viețile noastre. putem doar să sperăm că vom fi părinți buni 🙂

  12. Primele 1000 de zile sunt cele mai grele … dar eu cred ca si cea mai uimitoare. Copilul evolueaza atat de rapid ca aproape nu poti tine pasul, nu stii de ce sa te minunezi mai intai. Stiu ca eram intr o continua uimire dar si o continua alerta sa nu pateasca ceva. din fericire primul copil a fost foarte linistit si nu mi a dat emotii prea mari de tip catarat agatat. in schimb praslea e argint viu.

    • Ana Nicolescu says

      Da, e incredibilă evoluția în primele 1 000 de zile. Uite, asta nu am zis în articol.

  13. M-a emotionat tare povestea voastra. Si eu ma gandesc zilnic ca Eric tanjeste dupa cele aproape 1000 de zile cat a petrecut cu mine, iar Alma nu apuca sa se bucure de tot timpul pe care l-a avut fratele sau doar cu mine. Sunt trista pentru fiecare in parte, dar fericita pentru bucuria pe care ti-o dau doi copii si pentru relatia frumoasa pe care o dezvolta ei impreuna.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *