Poți să spui povești despre alții cât vrei. Ele vor spune implicit o poveste și despre tine.

Cumva am avut mereu preconcepția că poveștile nu sunt adevărate. Că ele țin de imaginar și că ce se întâmplă în realitate nu se numește poveste, ci fapt real, știre, reportaj, documentar. Dar nu, se pare că nu e așa. Poveștile pot fi narațiuni ale unor fapte brutal de reale. Ele pot fi narațiuni ale unei lumi pe care nu ne dorim să o vedem. Poveștile pot fi scrise, filmate, fotografiate sau spuse în podcast-uri. Și nu sunt minciuni, nici pierdere de timp, nici baliverne. Vă zic imediat cum am ajuns la concluzia asta.

Sâmbătă am postat pe Facebook o poză cu mine. O poză care îmi creează un oarecare disconfort. M-am gândit ce aș schimba la ea? În primul rând, lumina. Apoi culorile. Am pus două întrebări, care nu au legătură cu poza. După ce lumea a început să comenteze și unii să răspundă la întrebări, mi-am dat seama ce nu-mi place. Este o poză care îmi creează o stare de neliniște pentru că mă pune față în față cu emoțiile mele din această perioadă: ceva neclar, ceva întunecat, ceva ton pe ton, ceva redundant, privirea unde nu trebuie și un zâmbet larg peste tot acest disconfort. Poate că dacă n-ar fi fost zâmbetul, ar fi fost o poză sinceră. Restul e poveste 😊. De fapt, totul e poveste.

 

Duminică am citit câteva articole mai vechi de pe blog. Am vrut să verific dacă le pot considera povești: au un personaj? (da, pe mine), au un obstacol? (ohhooo), prin acțiuni, se depășesc obstacolele? (unele da, la altele sunt încă în burta dragonului), există creștere la final? (eu zic că da). Deci am putea spune că sunt povești.

 

 

Ajuți victima sau relatezi subiectul?

Vineri și sâmbătă am fost la conferința The Power of Storytelling. Două zile pline de povești. Povești adevărate. Povești cu oameni care fac ca lucrurile să se întâmple. Reporteri, jurnaliști cu premii Pulitzer câștigate, fotografi, documentariști, autori de cărți de marketing și storytelling au pus întâmplările reale pe schema clasică a povestirilor și au creat călătorii cu mulți eroi. Eroii nu erau personaje mitologice. Nu, nici vorbă. Erau oameni simpli. Au povestit despre  cum lucrurile bune se întâmplă nu (neapărat) datorită protestelor, petițiilor sau instanțelor, ci datorită oamenilor care spun povești despre ce este greu în viața lor, apoi se unesc în comunități și au un scop comun. Au povestit despre cum au documentat articolele despre dramele soldaților și au accentuat necesitatea dovezilor. Au prezentat podcast-uri cu victime ale violenței și abuzurilor. Proiecte fotografice cu oameni aflați în situații dificile. Au vorbit printre lacrimi și le-au tremurat mâinile când au povestit despre momentele în care au avut de ales între cine sunt ei la un moment dat: omul sau jurnalistul. Ajuți victima sau relatezi subiectul? Puteți vedea aici care au fost speakerii și despre ce au vorbit în prima zi.

 

 

Ascultarea publicului modelează povestea naratorului

Sâmbăta a început cu un exercițiu despre calitatea ascultării. Murray Nossel spune că ascultarea noastră modelează povestea naratorului. Am mai întâlnit și exersat această idee la cursul Copilul Interior, cu ascultarea din spațiul sacru, acea ascultare fără preconcepții și fără a vrea să întrerupi doar ca să-ți exprimi punctul de vedere (nesolicitat) și să arăți că indiferent de subiect, ai o opinie (de obicei mai bună ca a interlocutorului). Am început cu ochii închiși în liniște pentru a ne conecta cu spațiul, cu corpul nostru, cu gândurile, cu respirația și pentru a ne aduce în prezent. Doamne, cât de plină și de caldă este liniștea. Apoi Murray ne-a spus că schimbarea pe care vrei să o vezi în lume începe cu propria ta poveste șiiiiii cu cineva care este dispus să o asculte. El a vorbit despre discriminare și despre călătoria sa alături de pacienții cu HIV.

 

 

La pauză, mi-am cumpărat cartea lui. Înainte să îmi dea autograf m-a întrebat despre mine. Iată ce a scris:

 

 

Am văzut cât de mult contează calitatea discuțiilor din casă și cum modelează generațiile viitoare

Am plâns când a vorbit Mila Turajlic despre documentarul său și despre cum încearcă să reconstituie prin filmele și cercetările ei, părțile pierdute din istoria Serbiei. I-am simțit neputința, răzvrătirea și determinarea când a spus: Am crescut într-o casă care era ca un salon politic. Mama își invita mereu prietenii și ei se contraziceau pentru că nu se puneau de acord despre politică și război. Dar totuși au rămas prieteni. Am crescut într-o casă în care era posibil să nu fii de acord și să poți să dezbați despre asta, dar nu trăiesc într-o societate în care este posibil să nu fii de acord și să vorbești.

 

Foto: The Power of Storytelling

Și la Diana Markosian am plâns pentru că am simțit sacrificiul mamei ei când și-a părăsit soțul și a plecat cu doi copii, din Rusia în America, pentru a le oferi o viață mai bună, așa ca în serialul Santa Barbara, pe care îl urmăreau în apartamentul din Moscova. La poza asta am simțit nevoia de a trage aer până în capătul de jos al plămânilor. După 15 ani, Diana s-a întors în Rusia să își caute tatăl și așa s-a născut proiectul fotografic Inventing My Father.

Ceilalți speakeri au vorbit despre diversitate, negativism, preconcepții, selecția informațiilor și despre 32 de lucruri care s-au îmbunătățit în lume. Am putea crede că nu prea mai merge nimic înspre bine, dar Anna Rosling Ronnlund a demonstrat contrariul. Vă invit să citiți aici despre ce a fost ziua a doua de la conferința The Power of Storytelling.

 

Cu ce am plecat acasă?

  1. Fiecare om are o poveste care merită să fie auzită. Când îi ascultăm pe oameni, le dăm energie și putere.
  2. De obicei, vrem să fim cu oameni la fel ca noi, care împărătășesc aceleași valori. Așa iau naștere conceptele plictisitoare. Când ești cu oameni care te contrazic și au alte idei, atunci îți crește creativitatea.
  3. Când credem că suntem experți într-un domeniu și ego-ul iese la iveală, suntem așa de atașați de ideile noastre încât pierdem contactul cu realitatea. Pentru a coborî de pe piedestal și pentru a ne calma ego-ul, Jonah Sachs recomandă să facem și lucruri la care nu suntem buni 😊.
  4. Dorința de a face podcast. Îmi amintește de teatrul radiofonic pe care îl ascultam în copilărie.
  5. Oricând viața se poate schimba radical. Contează să ai un vis și să crezi în el.
  6. Poveștile sunt vii și cât se poate de reale.
  7. Lumea pe care o povestim pe Facebook și pe bloguri nu este completă și este mult cosmetizată. Adevărata viață este offline.
  8. Curaj, curiozitate, ascultare sunt cele 3 reguli dacă vrei să afli și să scrii povești.
  9. Trei cărți cu autograf. Gândirea riscantă era sold out până m-am hotărât eu 😊.

  1. Două întrebări: Ce poveste despre lume ai rescrie? Și Ce poveste din viața ta ai rescrie?
  2. Poți să nu spui povești despre tine. Poți să spui povești despre alții. Ele vor spune implicit o poveste și despre tine.
  3. Cu o atenționare că am parcat într-un spațiu cu plată și nu am plătit până s-a teminat programul omului de la parcare. Nu l-am găsit nici a doua zi. Era sâmbătă și d-aia.

 

Următoarea conferință The Power of Storytelling este pe 18 – 19 octombrie 2019. Conferința este organizată de publicația Decât o Revistă.

 

Text: Ana Nicolescu

Foto: The Power of Storytelling

S-ar putea să-ți placă și

Lasă un răspuns

Your email address will not be published. Required fields are marked *

* Bifați căsuța de selectare GDPR

  • Acest formular îți colectează numele, e-mailul și conținutul, pentru a putea urmări comentariile plasate pe site. Pentru mai multe informații, consultați politica noastră de confidențialitate, unde veți primi mai multe informații despre unde, cum și de ce stocăm datele dvs.