Am închis ușa la casă pe 15 martie și mi-am propus să nu am așteptări că vom ieși curând, așa că în lipsa deadline-urilor, primele două săptămâni de izolare au decurs lin, cu acceptare, cu multă joacă pentru mine și pentru fete, cu iubire și cu uimire. După două săptămâni, am ieșit din magia asta și am început să văd la mine lucruri pe care le credeam rezolvate, ceea ce mi-a adus multe frustrări și tot zenul s-a dus pe apa sâmbetei. Pe 15 aprilie, ne-am mutat la casa de la curte și asta a venit cu alte provocări, adaptări și reconfigurări. Dar să le luăm pe rând.
Primul gând cu care am început izolarea a fost că cel mai important este ca fetele să se simtă în siguranță și conectate. Le-am spus că este o perioadă prin care nu am mai trecut până acum și că vom face ce putem mai bine. Nu le-am ascuns că sunt îngrijorată, nu le-am ascuns situația, le-am răspuns la toate întrebările lor și am stat pe ele cât timp au avut. Cât despre conectare, în fiecare dimineață, primul lucru când se trezesc este să stăm împreună, orice înseamnă asta pentru ele. În unele zile vor să stăm în brațe, în altele să ne jucăm jocul lor preferat, Reginele adormite, în altele să gătim micul dejun împreună. Apoi urmează două ore de lecții și activități. Ele nu fac școală online, așa se poate momentan, însă primesc temele pe whatsapp, iar lunea și miercurea au engleză online, cursurile Cambridge.
Lego, cai și călăreți, zumba și yoga
După activitățile de școală, au două ore în care se joacă liber, ce vor, timp în care eu mă ocup de treburile mele pentru blog și agenție. Ele aleg să construiască hoteluri din Lego sau să se joace cu cai, călăreți, obstacole și un manej, ori să facă slime sau să se uite la filme pentru copii. După ce îmi termin treaba, facem ceva împreună, fie mă învață Măriuca niște mișcări de dans de la coregrafia pe patine cu rotile, fie o filmez pe Julie pentru coregrafia la gimnastică, fie facem zumba sau yoga online, jucăm un soi de fotbal combinat cu basket, ne dăm în leagăne, fie punem un film în timp ce eu merg pe bandă sau pur și simplu intru în jocurile lor cu Lego și cai. Cea mai recentă descoperire sunt ochelarii de realitate virtuală.
Ce mi-e cel mai greu să mă joc
Aproape de fiecare dată cel mai greu îmi e să intru în jocurile lor pentru că mi-am pierdut răbdarea și pofta de joacă și ele exact asta vor de la mine, să ne prefacem că suntem la o piscină sau că mergem pe munte. Sigur că văd multe dinamici, că ele îmi spun în joc unele dureri de-ale lor, sigur că uneori mă enervez că nu pot să mă relaxez și să nu mai observ atâta, să stau și eu pur și simplu să mă prefac că sunt Sophie cu părul blond care merge la un concurs de înot. Doar că vedeți voi, nu pot, nu pot să mă relaxez.
Așa că încep să mă agit și să-mi fac de treabă pe la bucătărie sau pe telefon ca să scap din jocul lor. Și ele se prind și Julie mă mângâie ca pe un copil mic și spune: stai liniștită, că o să te învăț eu din nou să te joci, tu ai uitat. Și îi recunosc că nu mai am răbdare și că prefer Reginele adormite sau Popa Prostu’ sau orice joc de cărți. Și ce credeți? Mă lasă cum îmi e mai ușor sau mă apasă și mai tare pe fuga mea din ludic? Da, mă apasă, mă storc, nu-mi dau drumul până nu văd ce e de văzut la fuga asta. Vedeți ce dar minunat sunt copiii? Și vin să vă întreb, cine e adultul în toată schema asta, cine e ghidul, cine de la cine învață?
Grădinărit și documentare despre planetă și gătit
De când am venit la curte, am adăugat grădinăritul și fetele sunt bucuroase că pot să ajute și mai ales că văd pe loc rezultatul muncii lor. Greblăm, tundem trandafirii și pomii (știu că e cam târziu), legăm glicina și Mâna Maicii Domnului, avem în plan să vopsim câteva scaune și să dăm cu lac locul de joacă, măturăm frunzele uscate, udăm gazonul și gătim afară.
În unele zile ne uităm la documentare pe Netflix (Pe înțelesul tuturor, România neîmblânzită, Planeta noastră, Street Food și tot ce ține de mâncare, Poveștile lumii și Trucurile Universului) sau la filme cu copii cu diferite probleme, le-a plăcut mult Farul orcilor.
Așa că seara se lungește uneori nepermis de mult și diminețile devin târzii, iar eu sunt agitată că nu respectăm ora de culcare, ora aia bună când corpul are nevoie să se regenereze, să crească, să pună în cutii mici toate întâmplările de peste zi și începem certuri cu argumente logice când mintea e în fight și mă văd rigidă, deconectată, vinovată, mă compar cu alți părinți care uite, domnule cum se poate la ei și la mine nu și iarăși îmi dau seama că m-am deconectat de la mine însămi dacă încep iar să mă compar. Mă duc înapoi în copilăria mea să văd a mia oară ce au însemnat pentru mine ca și copil comparația și competiția ca metode de disciplină și ce rădăcini adânci au ca niște gheare pe care nu pot să le desprind și asta vine la pachet cu acceptare și perfecțiune, mama ei de perfecțiune, de recunoștință, de complimente, validare externă și performanță, că eu credeam că le-am rezolvat și uite că ele mai apar de fiecare dată când apare o situație nouă ca să pot să lucrez la niveluri și mai profunde.
Orarul familiei 2.0 cu Marius Constantinescu
Am povestit puțin la Radio Itsy Bitsy cu Marius Constantinescu cam cum e pe bune perioada asta pentru noi și le mulțumesc oamenilor minunați de la acest post care spun lucrurilor pe nume și de la care avem multe de învățat. Eu am început să mă documentez despre ce e bine să fac ca părinte la primul copil, ascultând Meditații pentru părinți, acum 9 ani, iar pentru informațiile primite voi fi mereu recunoscătoare.
Acum fetele mai au puțin și termină engleza, iar eu mă duc afară să se desenez un șotron cum am văzut pe Pinterest. Dacă vă inspiră și pe voi și aveți unde să vă jucați, trimiteți-ne și nouă poze să ne bucurăm împreună. Vă îmbrățișăm cu drag și #StaySafe.
Text: Ana Nicolescu
