Eu ca mamă
comments 17

Adaptarea la viata in 4. Plus sfatul lui Gaspar, specialist in psihoteraia cuplului si a familiei

La 7 luni dupa ce s-a nascut Mariuca, am inceput sa mergem la Gaspar, in incercarea de a ne salva viata de cuplu. Incet-incet, am inceput, printre altele, sa ne descoperim pe noi, ca oameni, am invatat sa spunem ceea ce simtim, sa ne acceptam (reciproc) asa cum suntem, sa nu ne mai comparam cu altii, sa fim noi insine, sa ne placa de noi si sa fim cat se poate de mindful. Asa am inceput sa evoluam ca si cuplu si sa ii oferim Mariucai un camin cald, sigur, linistit si senin.

Pe parcurs, Bogdan a renuntat la terapie si am ramas doar eu sa-mi rezolv frustrarile si neimplinirile din copilarie si relatiile de familie care nu functioneaza. Diferentele dintre Ana de acum 2 ani si Ana de acum se vad in tot ceeace fac, in fiecare zi si in fiecare relatie. Si cred ca fiecarei femei i-ar prinde bine terapia, mai ales in momentele cheie din viata.

Zilele trecute, l-am rugat pe Gaspar sa facem o sedinta online pentru ca nu am cum sa ajung la cabinet, iar adaptarea la viata in 4 este destul de dificila. Selectez din ce i-am scris eu si din raspunsul lui pentru ca sunt convinsa ca multe mame trec prin aceleasi stari ca si mine cand se naste cel de-al doilea copil si nu stiu ca acest lucru este normal. La fel cum poate nu stiu ca nu sunt singure si ca pot cere ajutorul unui specialist.

Cate ceva din ce am scris eu:

“Cred ca cel mai greu de dus e sentimentul ca nu ma pot conecta cu Iulia. Mi-e tare draga, doarme si manaca, plange doar cand are colici, in rest e linistita. O iubesc, dar parca nu ca pe copilul meu. Si asta ma termina si ma face sa plang de fiecare data cand ma uit la ea si cand ma gandesc la ea. Cand o alaptez, fie ma uit la televizor, fie mai verific si raspund la un mail sau vorbesc la telefon. Si sunt constienta ca as putea sa ma conectez cu ea in timp ce o alaptez, dar o mangai, o pup si parca predomina mai mult sentimentul de mila, nu de iubire. Mila pentru ca nu pot fi cu ea la fel de iubitoare, de apropiata, asa cum am fost cu Mariuca din prima clipa. La maternitate nu am constentizat venirea ei pe lume, nu am sarbatorit-o sufleteste asa cum cred ca ar fi fost firesc pentru ca gandul meu era la Mariuca. Mi-era ataaat de dor de ea.

Daca plang si Iulia si Mariuca in acelasi timp, ma duc la Mariuca. Iulia doarme singura in patutul ei. Dupa ce o alaptez, o tin putin in brate sa scoata aerul si o pun in patut. Iar ea adoarme mica si linistita. Apoi ma duc la Mariuca, unde este si Bogdan. Ii facem baie, ii dam laptele, ii spunem rugaciunea, ii spunem povestea de seara, ii cant, o tin in brate si adormim impreuna. Atunci mi se rupe sufletul gandindu-ma la Iulia care doarme singura in cealalta camera, fara cantec, fara rugaciune, fara mangaieri.

Iulia

Daca Iulia plange, nu ma duc imediat la ea. Daca se opreste din plans, stiu ca o doare burta si o las ca adoarme singura la loc. Daca plange in continuu, ii e foame si abia atunci ma duc sa o iau din patut. Mi se pare ca sunt distanta cu ea si ca ii ofer doar hrana, nu si afectiune, alinare la durere, compasiune.

Eu vad lucrurile astea parca de undeva din afara si nu pot fi prezenta. Exact ca la nastere cand mi-au suplimentat cocktail-ul anestezic si eu auzeam ce se intampla in jurul meu, dar nu puteam participa la discutie.

Mariuca este foarte ok cand sunt singura cu ea sau cand e ea singura la bunica mea sau in parc. Singura, adica fara Iulia. Cand e si Iulia, chiar daca doarme, Mariuca tipa prin casa, bate la usa ei, tranteste jucariile din camera in care doarme Iulia, sare in pat, foarte aproape de Iulia, cand ii schimb Pampersul… daca vrea ceva si noi nu ii dam voie, incepe sa planga isteric, se loveste cu mainile in cap, da cu picioarele in pereti. Nu stiu… parca e alt copil. De cateva ori mi-a zis ca e suparata si ca plange. Am intrebat-o ce simte si mi-a spus ca sa o bag inapoi pe Iulia la mine in burta.

Dimineata, merg eu cu Mariuca in parc. Avem ritualul nostru. Cumparam covrigi, banane si suc de la Mega Image si facem picnic sub toboganul rosu din parc. Stam pana zice ea gata, ne jucam, vorbim cu alti copii, desenam cu creta, ea imi arata in cate feluri se da pe tobogan si e foarte vesela. Ieri, cand am plecat din parc, mi-a spus ca ma iubeste si mi-a pupat mainile. Iar eu am inceput sa plang, pentru ca a pupa cuiva mainile mie se pare un gest de maxima recunostinta, iubire si un fel de supunere. Poate ca e doar interpretarea mea, poate ca la maini i-a fost usor sa ajunga de la inaltimea ei… insa mi-a fost mila de ea. Si mi-e tare frica sa nu se rupa legatura dintre mine si Mariuca, sa nu distrug tot ce am construit pana acum.

Mariuca la parc

Nu stiu ce am de mi-e mila de copiii mei. As vrea sa fiu mandra de ele, sa le iubesc cu toata inima, sa fiu indragostita de ele, sa nu-mi fie frica sa am cate o relatie diferita cu fiecare, sa nu ma gandesc ca Iulia e defavorizata.

Mi-ar placea sa cred ca ii fac un bine Iuliei crescand-o de la inceput independenta. Mi-ar placea sa cred ca Iulia nu simte diferenta pentru ca nu o stie. Ea a dormit de la inceput singura si nu a fost adormita leganata sau cu cantec.

Mi-ar placea sa cred ca si Iulia va fi la fel de iubitoare si de calda ca Mariuca, chiar daca eu nu sunt (deocamdata, sper) iubitoare si calda cu ea.

Mi-ar placea sa pot sa plang cand sunt in brate cu Iulia, fara sa-mi fie teama ca-i transmit starea mea de neliniste.

Mi-ar placea sa nu mai fac comparatii intre felul in care am crecut-o pe Mariuca si felul in care o cresc pe Iulia. As prefera sa ma gandesc ca nu am cum sa le cresc pe amandoua la fel pentru ca fiecare om e unic, ele sunt diferite, si la fel va fi si relatia mea cu fiecare dintre ele.

Fetele

Uneori ma gandesc ca poate e mai echilibrat modul in care o cresc pe Iulia si ca poate am exagerat la Mariuca cu afectiunea. Spun asta pentru ca de multe ori m-am simtit incatusata de Mariuca atunci cand vroiam sa plec undeva si ea facea o criza ca vroia sa dorm cu ea la pranz sau atunci cand o adormeam seara si ieseam din camera ei, ma simtea si vroia sa dorm cu ea. Am simtit povara de a nu avea timp cat mi-as fi dorit/mi-ar fi trebuit pentru mine si Bogdan pentru ca am obisnuit-o pe Mariuca poate prea mult cu prezenta mea, am facut-o dependenta de mine.”

Psih. Gyorgy GASPAR Psih. Gyorgy Gaspar, specialist in terapia cuplului si a familiei:

“Dificultatile de adaptare se fac resimtite, aproape mereu, in viata noastra si o mama are nevoie de timp pentru recuperare nu doar din perspectiva biologica dar si emotionala, psihologica si sociala. Este o schimbare importanta pentru intreaga familie si este normal sa te simti usor debusolata. Acorda-ti timp sa o integrezi pe Ana-Iulia in familia voastra si sa-i gasiti locul bine meritat.

Dincolo de aceste aspecte de adaptare, ecourile trecutului pot capata o rezonanta mai puternica acum. Aici concret ma refer la relatia dintre tine si mama ta, dintre tine si sora ta, la dificultatile mamei tale de a creste 2 fete si la tiparele preluate, mai mult sau mai putin constient, de catre tine. Intuitia clinica imi spune ca Ana-Iulia are un rol important in viata ta si daca Mariuca te-a ajutat sa descoperi empatia si compasiunea, Ana-Iulia te va ajuta sa te iubesti pe tine cu adevarat. Accepta tot ceea ce iti ofera viata si alege sa mergi mai departe in fiecare zi, sa dai dovada de curiozitate fata de lumea interioara si sa o descoperi pe Ana-Iulia ca si cum ar fi o minune de la D-zeu.

Diferentele sunt firesti, toti parintii constienti, pe care i-am intalnit mi-au povestit ca relatiile lor cu copiii sunt diferite si implica emotii diferite. Diferenta in acest caz nu inseamna ceva rau… este doar ceva diferit, ceea ce poate fi chiar sanatos.

Este firesc si ca Mariuca sa traiasca uneori gelozie si invidie, ajut-o sa puna asta in cuvinte si mai apoi reaminteste-i cat de mult o iubesti si ca nimeni nu poate ocupa locul ei in sufletul tau.

Ana esti o sotie si o mama urbana (iubitoare, implicata, cool si in evolutie) si permite-ti sa integrezi tot ceea ce simti sau traiesti. Stim ca viata nu este usoara sau perfecta, dar este a noastra si merita sa o traim cu demnitate si implicare deplina.”

Raspunsul lui Gaspar m-a linistit, mi-a dat elan si curaj si mi-a amintit de ce mi-a spus mai demult la terapie: copiii vin pe lume pentru a-si salva parintii.

 

 

17 Comments

  1. Ana, ce noroc ca ai ajutorul avizat al lui Gaspar! Inteleg prin ce treci, am trecut si eu prin asta, si oarecum, intr-o oarecare masura, inca mai trec… Asta daca te ajuta cu ceva sa stii ca nu esti singura si ca ceea ce simti acum este normal si natural. Si eu o lasam pe Ilinca sa doarma singura in carucior la umbra unui copac in parc si eu mai jucam cu Roxana la nisip si tobogane, stateam cu ea sa adoarma chiar daca o auzeam deja din cealalta camera pe Ilinca plangand de foame, si asa mai departe. Citisem eu ca e mai bine sa te ocupi in continuare mai mult de cel mare, caci cel mic se adapteaza mai usor – si cam asa e! Si cu toate eforturile mele, tot am sentimente de vinovatie legate de acea perioada, dar cumva, parca tot fata de cea mare ma simt mai vinovata… (poate n-ar strica sa vorbesc si eu cu cineva avizat pe tema asta, sunt sigura ca mostenirea experientei din propria familie e foarte puternica). Insa de adaptat, ne-am adaptat pana la urma unii la altii 🙂 La viata in 4, cum bine zici! Succes si ai incredere in tine, faci exact ceea ce trebuie si esti cea mai buna mama pentru copiii tai! Sa nu te indoiesti de asta!

  2. Of, draga mea, cand citesc aceste randuri, ma gandesc mereu la decizia mea de a ma opri la un singur copil. Asa simt ca ii ofer Elizei toata dragostea pe care o pot oferi si nu cred ca as mai avea si pentru cel de-al doilea. In plus, eu am suferit in copilarie din cauza diferentelor pe care le faceau parintii intre noi (sau poate erau doar diferente imaginare, percepute) si n-as vrea sa o fac si pe Eliza sa simta asta vreodata. Insa cand vad mogaldeata mica din pozele tale, asa mi se face un dor de bebelusie… Si cred ca eu la al doilea as proceda invers decat la Eliza (si invers decat la tine) – pe ea am crescut-o independent, pe al doilea l-as creste mai atasat si tocmai de asta mi-e teama 🙂

    • Ana Nicolescu says

      Multumesc, Laura pentru comentariu. Cred ca fiecare parinte isi creste copiii cum crede ca e mai bine. Asa au facut si ai mei si ai tai, asa facem si noi. Diferentele sunt inevitabile si asa cum spunea si Gaspar, in cazul acesta nu e ceva rau. Acum depinde de diferente si depinde de atitudinea parintilor fata de diferente. Multi (printre care si mama) neaga cu vehementa ca ar face diferenta intre copii. Cat despre Iulia, uitasem ce frumos miroase pielea bebelusilor imediat dupa baie si cum au ei gesturile necontrolate, cum se sperie de propriile maini si cum se uita curios in incercarea de a deslusi un chip, o forma sau o culoare 🙂

  3. Pingback: Micile comori de august 2013 - Pagina 2

  4. chiperi simona says

    Buna…eu am doi baietei gemeni de 6 luni si jumatate si traiesc mereu cu frica de a nu face diferente intre ei.. desi nu sunt identici fizic, au si caractere total diferite si incerc sa ma modelez dupa caracterul si nevoile fiecaruia, sa ii tratez individual si sa le ofer afectiunea de care au nevoie.. mi-a fost foarte greu la inceput sa realizez ca am doua sufletele…si ca eu trebuie sa ma impart in mod egal. iti urez multa bafta si curaj!

    • Ana Nicolescu says

      Multumesc ca ai imparatsit aici experienta ta. Multa rabdare si putere 🙂

  5. Vasile Ana-Maria says

    Acorda-ti timp, draguta mamica si nu te panica! O sa vezi ca o sa te indragostesti de Iulia cu ocazia primelor sale zambete si imbratisari sincere de pui mic. Cand o vei vedea ca iti zambeste si te invaluie in caldura sa de ingeras o sa constientizezi ca esti de doua ori mai fericita ca mamica de doua… ( fie vorba intre noi si de doua ori mai obosita!!!)Faptul ca te gandesti la Iulia cu mila ( cum ii spui tu)- se traduce prin iubire nedescoperita inca, adica acea iubire tu o numesti mila… Daca nu ai simti decat instinct matern- nu ti-ar pasa atat de mult- cu toate tratatele de psihologie pe care le-ai fi citit!
    Dar ca sa ma crezi, trebuie sa vezi!!! Ne auzim la anul pe vremea asta!!!!

    • Ana Nicolescu says

      Multumesc, doamna, imi place treaba cu iubire nedescoperita inca 🙂

  6. STEFANA says

    Multumim ca ne-ai impartasit experienta ta si mai ales trairile interioare. In situatia mea lucrurile stau asemanator; diferenta e ca eu ma simt vinovata fata de primul copil si simt ca celui de-al doilea i-am oferit o atentie de buna calitate. M-am focusat pe cel mic si mi-am varsat oboseala pe cel mare considerandu-l deja destul de mare cat sa ma inteleaga cand il aman cu masa, cu iesitul afara, cu dormitul, cu imbracatul, etc. As da orice sa pot sa imi repar greseala!

    • Ana Nicolescu says

      Da, same here. Si eu o aman pe Mariuca cu masa, cu iesitul afara, cu imbracatul. Dar pentru astea nu ma simt neaparat vinovata. Suntem oameni, incercam sa ne adaptam, e o situatie de tranzitie, incet-incet ne vom lua mersul. Eu ma simt vinovata cand tip la ea si ea vine si ma pupa :(. Imi da multe lectii si am multe de invatat de la ea. Sper sa raman cu mintea deschisa si sa accept cu senitatate si responsabilitate lectiile ei de iubire.

  7. Am avut si eu sentimente asemanatoare, poate nu chiar atat de insens, dar am trecut prin asta. Si pot sa spun doar ca timpul a fost cel care a randuit aceste ganduri si sentimente iar acum totul este asa cum ar trebui sa fie. Dar, intr-adevar, la inceput au fost destul de infricosatoare aceste ganduri. Sentimente de vinovatie am si eu, dar din fericire sunt echilibrate: fata de cel mic simt ca nu i-am mai acordat chiar atat de multa atentiei iar fata de cel mare simt ca uneori am uitat ca este si el inca mic si am avut asteptari nepotrivite. Dar incerc sa repar pe masura ce imi dau seama 🙂

    • Ana Nicolescu says

      Mi se intampla si mie sa am asteptari nepotrivite fata de Mariuca si uit ca are doar 2 ani. Cred ca este bine totusi ca ne dam seama si incercam sa remediem, sa nu le punem o povara pe umerii lor mici. Multumesc ca mi-ai scris, Hana 🙂

  8. Te citesc de ceva vreme (scuze tutuiala, daca e neavenita revin la persoana a doua plural) si imi place mult blogul. E foarte mare curajul de a admite ca oamenii mari au nevoie uneori de terapie pentru a trece peste momentele pe care le percep ca fiind dificile… On-topic: la mine a fost putin pe dos, respectiv la cel de-al doilea copil am incercat sa ma port ca la primul, sa tin cont de toate dorintele ei – insa a fost posibil doar cu ajutor. Cel mare (care avea aproape 2 ani) statea si cu noi si cu bunicii. Acum sunt doi copilasi care tin foarte mult unul la altul si se joaca mereu impreuna.

    • Ana Nicolescu says

      Draga Alexandra, iti multumesc ca citesti blogul, ma bucur tare mult. Apreciez cu toata inima toate incurajarile si toate comentariile, povestirile venite de la cititoarele mele. Asa vedem ca nu suntem singure, ca ce ni se intampla noua nu este iesit din comun si ca este important sa ne acordam timp ca lucrurile sa se aseze normal si natural.

  9. Pingback: Powerpuff Yourself, un copil încrezător schimbă lumea mai ușor

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *