Uncategorized
comment 1

Alfie Kohn la Bucuresti, despre parentingul neconditionat

Cat de usor ne vine noua, ca parinti, ca adulti, sa ne impunem vointa asupra copiilor nostri. Fie printr-un ton mai ferm, fie prin manipulare, fie prin pacalire, fie prin recomensa si pedeapsa, fie, mai grav, prin umilire, lovire, jignire. Cat de mult ne incapatanam sa nu le cedam macar o mica parte din control. Cat de frica ne e sa pierdem controlul, ne simtim confortabil in pozitia de conducatori si credem ca ei nu au capacitatea de a face alegeri.

Am facut zilele astea un experiment si i-am intrebat pe parintii cu care m-am intalnit, cum sunt copiii lor. Sunt neascultatori, Se cearta intre ei, Nu mananca tot din farfurie, Sunt cuminti doar in somn… sunt cateva dintre raspunsurile lor. Am remarcat doua aspecte. Primul: acesti parinti au tendinta de a-si critica copiii, mai ales de fata cu ei, sa ii faca probabil de rusine si sa-i aduca pe calea cea dreapta. In plus, toate plangerile se refereau la comportamentul copiilor, si nu la nevoile lor. Al doilea aspect: doar vreo 2 parinti din 10 mi-au spus: Slava Domnului ca sunt sanatosi. Nu as vrea sa judec niciun parinte. Fiecare isi creste copilul cum crede ca e mai bine. Incercam doar sa observ si sa inteleg unele lucruri spuse de Alfie Kohn la conferinta de sambata trecuta.

El ne incurajeaza sa trecem de la corectarea comportamentului, de la impunere din partea noastra si obedienta din partea copilului, la intelegerea gandurilor, a nevoilor copilului. Si ne sfatuieste sa le dam mai mult control asupra propriilor vieti, sa ii lasam sa faca alegeri. Alegeri de genul: mananci din farfuria cu elefant sau cea cu girafa? Mananci brocolli sau piure? Alfie spune ca unii copii sunt mult prea controlati la masa si nu mai pot manca. Dupa ce se strange masa si nu mai sunt controlati, abia atunci incep sa manance.

Se pare ca incercam sa le impunem copiilor nostri etica pe care noi o consideram corecta. Dorinta noastra de control vine din nevoile noastre si pentru ca asa credem noi ca vor deveni oameni mai buni. Insa sunt multe elemente pe care nu le putem controla: sa nu mai planga, sa faca pipi, de fiecare data, acolo unde vrem noi, sa manance (tot), sa ne respecte. Aparent, pe termen scurt, autoritatea are efect. Pe termen lung insa, autoritatea nu formeaza copii asertivi si empatici. Daca ii crestem sa asculte de cineva, in adolescenta vor fi tentati sa asculte de liderul gastii si nu vor sti cand si cum sa spuna nu. Copiii invata sa ia decizii atunci cand li se permite sa ia decizii, nu cand sunt obligati sa urmeze reguli.

Alfie ne indeamna sa nu ii mai dictam copilului ce sa faca (Acum intrii in masina!), ci sa colaboram cu el, sa vorbim mai putin si sa intrebam mai mult: Care crezi ca e ora rezonabila ca tu sa vii acasa? Cate prajituri crezi ca poti sa mananci la masa? Aici mi-ar fi placut sa aflu mai multe exemple de intrebari, mai ales pentru copiii pana in 3 ani.

Mita si amentintarea, continua Alfie, se concentreaza pe schimbarea unor comportamente, nu pe indeplinirea obiectivelor pe termen lung: sa am un copil independent, empatic, care sa stie ce vrea, sa fie capabil sa ia propriile decizii etc. Pedepsele duc la obedienta temporara, iar pe termen lung, costurile sunt imense. Ele nu aduc decat supunere, resentimente, inrautatesc situatia, infurie copilul, el nu invata lectia pe care incerci sa i-o dai. Ulterior, victimele devin victimizatori. Copilul pedepsit prin time out ca si-a impins fratele, nu ii va parea rau ca l-a lovit, ci dupa expirarea pedepsei, se va intoarce impotriva fratelui sau, si mai hotarat si cu dorinta de razbunare. Izolarea fortata a copiilor duce la egoism, ii face pe copii, individualisti, nu se mai gandesc la alte persoane. Ei nu inteleg pentru ce sunt izolati si nu inteleg cat timp trebuie sa stea departe de parinti.

In timp, pedeapsa isi pierde puterea, iar parintele va fi nevoit sa o accentueze, sa o amplifice. Alfie ne avertizeaza: cu cat mai mult folosesti puterea asupra copilului tau, cu atat mai putin influenta o sa ai asupra lor, in adolescenta, la maturitate. Pedeapsa afecteaza relatiile dintre parinti si copii. Cei mici se gandesc: Oamenii astia mari si puternici, care uneori ma leagana, imi canta, ma iubesc, ma fac sa-mi fie frica, sa nu ma mai simt in siguranta cu ei. Mai bine stau la distanta.

Pedeapsa distrage atentia de la obiective, ii invata pe copii sa minta pentru ca ei nu se simt in siguranta sa spuna adevarul.

Solutia lui este cooperarea fara pedepse si recompense:

–          Intreaba copilul ce parere are si ce solutie are el pentru rezolvarea situatiei. Astfel, tu ii oferi copilului putere si control. Astfel, ei vor deveni independenti si ajung sa gandeasca singuri si sa ia propriile decizii.

–          Cand copilul tau il loveste pe un alt copil: Ia uite, Radu plange. Vezi lacrimile lui? Ma tii minte cand te-ai lovit si te-a durut? Ai plans. Ce ai putea face ca sa ii fie mai bine lui Radu? – Aici as avea un comentariu, nu stiu de la ce varsta merge metoda asta. Eu am incercat-o cu Mariuca. A scuipat-o un copil in parc si apoi a scuipat-o si ea pe mama mea. Mi-a spus ca nu i-a placut cand a scuipat-o copilul, dar ca nu vrea sa incerce sa o faca pe Bica sa se simta mai bine, mai mult a inceput sa o loveasca cu picioarele si sa tipe cand ea se apropia sa o pupe si sa o ia in brate. Cred ca metoda lui Alfie e buna si in anumite situatii da rezultate, dar mi-ar fi placut sa fie mai pe larg expusa ca sa ma lamuresc si eu mai bine cum sa pun intrebarile, cum sa caut raspunsul la un copil de 2 ani si 7 luni.

–          Schimba perspectiva, nu doar actiunea. Incearca sa privesti comportamentul negativ drept o problema care trebuie rezolvata, nu o infractiune care trebuie pedepsita.

–          Trateaza-l pe copilul tau cu respect. Ia ins eama cererile copiilor, nu le desconsidera fricile si sentimentele.

–          Fii autentic. Accepta sa fii vulnerabil.

–          Tine cont de varsta copilului. Parintii trebuie sa aiba asteptari realiste de la copiii lor.

–          Nu te grabi. Parintii devin autoritari cand sunt presati de timp si cand sunt in public.

–          Regandeste-ti solicitarile. Poate ca atunci cand copilul nu face ce ii cerem, nu copilul este problema, ci cererea noastra.

Alfie considera recompense inclusiv incurajarile verbale: Bravo!, Ai facut o treaba buna! Etc. Si spune ca sunt egale cu recompensele materiale (bomboane, de exemplu). El merge si mai departe si sustine ca recompensa este si grimasa de fericire pe care o afiseaza parintii cand copilul a facut ceva de care sunt mandri. Aici, pe mine m-a pierdut. Adica nu pot sa ma arat bucuroasa de un progres de-al Mariucai, nu pot sa zambesc si sa topai de fericire cand o vad pe Iulia cum creste si cum isi descopera de la o zi la alta, ba o mana, ba un deget, ba un picior? Cum ramane atunci cu exprimarea emotiilor? Cum ii voi invata eu pe copiii mei sa-si exprime emotiile daca eu nu mi le exprim de teama sa nu-i recompensez in vreun fel? Nu stiu, poate nu am prins eu bine firul logic al explicatiilor lui Alfie. Poate dupa ce citesc cartea ma voi lamuri.

El este de parere ca lauda nu este feedback. Feedback inseamna informatie. Kohn spune ca avem tendinta de a judeca copiii, chiar si pozitiv, tot judecata se numeste. Aici prind sensul, dar nu stiu daca sunt intru totul de acord. Si iarasi as fi simtit nevoia de lamuriri suplimentare. Cateva idei din cele spuse de Alfei, desigur:

–          Cand scrie un eseu, nu ii spui Bravo! Ii spui: Observ ca propozitiile sunt mai scurte la inceput si mai lungi pe final. Astfel, observ fara sa judec copilul. Pai atunci, ma intreb, nu ma va percepe ca niciodata multumit? Nu imi va spune ca analizez mereu ce face fara sa-i spun parerea mea? Sau idealul lui Alfie e sa nu mai conteze pentru copii parerea parintilor si astfel, pe termen lung, sa nu conteze, nici ca adulti, parerea altora despre ei? Nu stiu, dar nu riscam sa cream frustrari? Nu riscam sa ne interiorizam? Sa ne pastram ideile doar pentru noi? Si de ce sa nu le dam Share, ca sa zic asa? De ce sa nu le aratam uite, asta e parerea mea, tu poti sa ai o alta, e ok, totul e subiectiv. In fine, poate amestec eu lucrurile. Alfie zice ca copiii devin dependenti de laude, iar ulterior, ca adulti, vor fi dependenti de parerea si de confirmarea altora. Asta inteleg, dar m-as rezuma la excesul de lauda, la acea lauda fortata, pitigaiata, stridenta, cu scop evident manipulator.

–          Cand imparte prajitura: Ai impartit prajitura. De ce?

Alfie ne sfatuieste, cu talentul unui actor tipic american si cu verva de rigoare, sa trecem de la conditonare la neconditionare. Copiii trebuie sa se simta iubiti neconditionat, sa nu simta ca trebuie sa lupte pentru dragostea parintilor. De acord! El sustine ca, cel mai frecvent, conditionarea e la baza relatiei copii-parinti. Ceea ce este gresit, in viziunea sa. Trebuie sa le transmitem ca nu exista conditionare pentru:

  1. Grija mea (ca parinte)
  2. Iubirea mea. Ea nu e dependenta de ceva.
  3. Atentia mea
  4. Apropierea mea

El nu este de acord cu credinta conform careia copiii ne testeaza limitele si promite ca va scoate in primavara cartea Mitul copilului rasfatat.

Alfie spune ca parintii, de cele mai multe ori, sunt bine intentionati si cred ca metodele pe care le aplica sunt cele mai bune pentru copii lor si pentru a-i creste oameni buni, insa ne atrage atentia ca nu ceea ce facem noi, ca parinti, conteaza, ci cum a ajuns la copil intentia noastra. Se vor simti copiii nostri iubiti neconditionat dupa ce le-am dat time-out ca au vorbit urat?

Atunci cand copiii nu fac ce le cerem, inseamna ca trebuie sa ne revizuim cererile. Important este sa punem relatia pe primul loc. Nu conteaza intotdeauna sa avem dreptate. Copiii trebuie sa se simta in siguranta cand vin la noi cu probleme, nu sa intepeneasca de frica cand intra parintele in camera. Alfie ne sfatuieste sa nu ramanem mult timp suparati. Trebuie sa fim acolo, langa copil si sa privim si din punctul lui de vedere. De exemplu, un copil care spune mult nu, spune pentru ca si el aude acelasi lucru, frecvent. Iar copiii nu sunt distructivi si nu ne testeaza limitele, ei doar se afla in diferite stadii de dezvoltare si au capacitate de intelegere diferita.

Cu siguranta, parenting-ul neconditionat nu e o debandada si nici o destrabalare continua. Ce nu am reusit eu sa prind la conferinta e cum ne ghidam copiii, cum stabilim limita permisibilitatii in acest tip de parenting.

Nu am mai avut timp sa raman si la sesiunea de intrebari si raspunsuri. Am plecat cu ideea principala pe care Alfie Kohn o propovaduieste. Atat retragerea iubirii, cat si intarirea pozitiva au o serie de efecte negative aupra copiilor, pe termen lung. Mesajul principal al tuturor tipurilor de crestere conditionata este ca cei mici trebuie sa merite iubirea parintelui.

Felicitari Totul despre Mame si Monica Reu pentru efortul depus.

De ce am mers eu la conferinta?

1451434_538494322906959_1441618080_n

 

Text: Ana Nicolescu

1 Comment

  1. Pingback: Parenting eșuat. De ce nu funcționează 100% metodele de parenting actuale?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *