Ca și copil îmi doream să cresc mai repede. Să pot să fac și eu toate lucrurile pe care puteau să le facă păriniții mei. Să stau în sufragerie când se discută chestii de oameni mari. Să vin acasă seara, pe întuneric. Să mă culc târziu. Să merg la serviciu. Să am banii mei. Să nu mai îmi fie frică de unii adulți, de câini, de situația în care mă încurc la serbare, de faptul că nu sunt eu aia selectată să fie solistă la cor, de un rezultat prost la olimpiadă. Să nu mai îmi fie frică de eșec și de abandon. Să nu mai îmi fie frică. Punct.
Acum când am crescut, descopăr că în continuare am aceleași frici ca în copilărie. Îmi este frică de unii oameni, de câini, de faptul că oamenii îi aleg pe alții și nu pe mine în anumite situații. Îmi este frică de eșec și de abandon.
Ce fac adulții cu fricile lor?
Ca și copii primim de la adulți mesajul: N-are de ce să-ți mai fie frică, acum ești mare! Sau Plângi ca un bebeluș. Copiii mari nu mai plâng. Ei sunt curajoși. Așa că noi creștem cu convingerea că pe măsură ce crești, începe să nu îți mai fie frică de nimic. Și credem că adulții nu mai au frici. Au frici în continuare. Doar că nu și le mai exprimă. Fie fug de ele, fie le ignoră crezând că dispar de la sine.
Eu am vrut să cresc ca să am curaj. Însă nu mi-a spus nimeni în copilărie că avea curaj nu înseamnă a nu-ți fi frică. Și că uneori suntem curajoși chiar și atunci când credem că nu avem curaj. A avea curaj înseamnă a-ți urma drumul chiar dacă îți este frică.
Așteptările cu care ne împovărăm copiii
Un act de curaj este să vrem să ne cunoaștem exact așa cum suntem, fără a ne zbate să împlinim așteptările celorlalți. Poate ar fi util să înțelegem că așteptările altora de la noi vorbesc despre ei, nu despre noi. Și rolul nostru în viață nu este să împlinim așteptările celorlalți. Ca părinți, avem așteptări de la copii. Așteptări comportamentale, educaționale, uneori chiar spirituale. Aceste așteptări sunt, de fapt, proiecțiile propriilor noastre nerealizări. Eșecurile noastre le proiectăm ca așteptări asupra copiilor noștri, împovărându-i și deturnându-i de la adevărata lor menire în viața asta.
Așteptările merg mână în mână cu condiționările
Punându-el pe umeri greutatea așteptărilor noastre, îi ghidăm în afara esenței lor. Ei nu vor mai avea resurse să se descopere, să știe cu adevărat care sunt harurile și darurile lor, ce le place cu adevărat să facă, ce pasiuni și ce hobby-uri au pentru că își vor concentra toată energia să se ridice la nivelul așteptărilor noastre. Pentru că, nu-i așa, orice copil vrea să-și mulțumească părintele, să nu îl supere, să nu îl dezamăgească. Riscul ar fi pierderea iubirii părinților, un gând terifiant pentru copii.
Așteptările merg mână în mână cu condiționările. Fac treabă aparent bună. Copilul începe să mănânce că altfel se supără bunica. Începe să ia note bune că altfel ajunge pe străzi, așa cum i-a spus tatăl. Renunță la muzică pentru matematică pentru că mama i-a spus că din muzică nu se câștigă cine știe ce bani. Renunță la ei înșiși pentru a se încadra în rigorile noastre rigide. Inițial crește inima în noi mare cât un balon pentru că ne-am confirmat că nu am eșuat ca părinți și ia uite ce adult am dat societății, unul care se încadrează în normele sociale și profesionale, respectă reguli, livrează rezultate, face performanță în domeniul lui de activitate.
Redevenim noi când nu mai ne zbatem să îndeplinim așteptările celorlalți
Dar oare știe cine este el cu adevărat? Oare știe că habar nu are cine e? Are curaj să se ducă și să se uite în sufletul lui și să zică: eu de azi nu mai sunt dispus să am o carieră în management și vreau să mă reorientez profesional pentru că am descoperit la 35 de ani o energie creativă în mine pe care am mai încercat-o în copilărie, dar mama a zis că nu o să câștig o pâine din desen. Mă pun pe studiat și mă fac designer de interior. Eu știu oameni care au avut un declic în viață și s-au reorientat profesional atunci când și-au dat seama ce le face sufletul să vibreze. Și au avut performanțe. Acest lucru a fost posibil abia atunci când au avut curaj și putere să spună fuck off cu toate așteptările celorlalți de la mine. Drumul meu este ăsta.
Creșterea adevărată se face inițial la nivel energetic și spiritual
Copiii performează cu adevărat, din interior, atunci când se simt în siguranță. Adulții la fel. Creșterea adevărată se face inițial la nivel energetic și spiritual apoi se manifestă în plan fizic. Dacă performanța este impusă din exterior, ea poate să aibă loc, însă nu e una reală și generatoare de transformări și de creșteri în interior. E ca un balon de săpun. Performanța din interior se clădește cu cărămizi.
Așa că aveți încredere în copiii voștri, uitați-vă la ei cu curiozitate de a afla care le este menirea și mergeți pe firul ei, lăsând la o parte propiile neîmpliniri. Aveți încredere că ei vin echipați cu tot ce este necesar ca ei să performeze. Dați-le lor șansa să fie exact cine sunt ei. Cred că adevărata performanță în toate domeniile vieții este acceptarea. Și răbdarea. Și mai cred că fiecare om până moare, reușește să își împlinească menirea în viață. Doar că împlinirea se poate face the easy way sau the hard way. Ușor sau greu depinde de părinți.
Text: Ana Nicolescu
4 comentarii
După ce am citit textul acesta, îmi vine să scriu așa: „Sper că astăzi cânți mai mult, iar sora ta desenează mai mult! Sper că fetele tale desenează și cântă. Să știi că ești super creativă și niciodată nu e prea târziu să faci performanță. Niciodată nu e prea târziu să facem orice ne propunem.” Așa îmi vine să scriu și îmi vine să cred și că aș avea dreptate. 🙂
Azi da, cânt mai mult. Le cânt întruna fetelor mele. Deși visul meu a fost mereu să cânt pentru un stadion de oameni, atunci cănd Măriuca și Julie mă ascultă, mă simt ca în fața a sute de oameni. Mă simt arogantă când zic asta că dacă era să am o voce spectaculoasă cântam măcar la un karaoke, dar nici acolo nu am curaj :))). Sora mea desenează mai mult, da, și mă bucur mult. Iar fetele mele desenează, dansează și cântă și chiar voiam să te întreb dacă vei preda vreodată cursuri de teatru pentru copii. Dar aștept să crească Ingrid că ideile de afaceri ne vin odată cu nevoile pe care le descoperim în copiii noștri 🙂
Mama m-a vrut secretară sau educatoare.
M-a chinuit să învăț să scriu la mașină – nu se prinde nimic de mine (în contextul în care acum scriu pe întuneric, în orb și la computer și la telefon), am picat la liceu la pedagogic…
I-am distrus toate așteptările – că mai erau multe, doar pe astea am timp să le arunc acum, la ora 3 dimineața….
🙂
Dar fericită tot sunt.
Am învățat să nu am așteptări de la copilul meu. Și sper să fie fericit în stilul lui.
Până la urmă cred că fiecare om are în el mecanismele de vindecare. Și nimic nu ne este dat dacă nu este pentru creșterea noastră.