Oana Moșoiu, trainer și expert în educație, a vorbit la conferința Grădinița 2.0 și despre blocajele în comunicare, dar nu voi scrie aici despre perturbarea comunicării între dascăli și copii, ci o să fac referire la comunicarea dintre dascăli și părinți și unde cred eu că noi construim ziduri în loc de poduri.
Din punctul meu de vedere, principala problemă a întregului sistem public de învățământ este lipsa comunicării, a clarității mesajelor, a obiectivelor comune și a colaborării dintre dascăli și părinți. Nu reușim să fim proactivi și să ne unim ca să pornim schimbarea de jos în sus. Există bariere de exprimare care blochează întreg parcursul academic pentru că pur și simplu suntem blocați și avem preconcepții. Vorbesc aici de ambele tabere. Părinți și dascăli. Ne-am identificat atât de mult cu rolurile noastre, încât am uitat că suntem tot oameni și am uitat să comunicăm, să ne spunem nevoile, așteptările, dar, și mai important, să spunem cum putem să ajutăm la rândul nostru. Ce din expertiza mea și din ceea ce pot eu să fac și sunt dispusă să fac poate fi de ajutor pentru grădiniță sau pentru școală? Sunt curioasă dacă îi întrebați pe educatorii copiilor voștri cu ce puteți să îi susțineți în activitatea lor?
Cât de des empatizăm cu educatorii copiilor noștri?
Se pare că părinții vor multe de la educatoare, să le educe copilul, să pună în el valori, afecțiune, informații și să stea de dimineață până seara cu el. Educatoarele, de multe ori, se simt copleșite de volumul de cerințe și de modul în care părinții cer. Se zbat într-un sistem birocratic care le taie din elan, au mulți copii la clasă și multe rapoarte de completat la finalul fiecărei zile. Din multă uzură, ajung să respingă ideile și ajutorul părinților sau al companiilor care vin cu idei de eficientizare a procesului birocratic. Am auzit la conferință că se simt împovărate și am simțit că au nevoie să mai audă și aprecieri măcar din când în când. Au nevoie ca procesul să fie mai lin, cu mai multă încredere din partea părinților, cu mai puțin control.
Dascălii par să nu mai aibă încredere în părinți
La conferința de anul trecut, am simțit în sală mult potențial de la dascălii din sistemul privat, relaxare, informații de actualitate și deschidere. Și înțeleg că partea financiară le dă o această relaxare, e firesc. Anul acesta, am simțit la fel de mult potențial în oameni care par să creadă că lor nu li se cuvine să le fie bine, lin, bucurie, că sunt prinși în mecanisme birocratice, în clase cu 33 de copii pe care trebuie să-i îmbrace și să-i dezbrace singure dacă vor să îi scoată afară. Am simțit multe nemulțumiri nespuse, așteptări necomunicate, lipsa unei speranțe că părinții chiar vor să le vină în ajutor, că există comunități de părinți interesați de schimabre în educație.
Am simțit bariera lor energetic în piept. Am văzut încrâncenare acumulată în fața unei mâini întinse de comunicare și colaborare. Dar am văzut și dascăli deschiși cu toate că păreau resemnați, și oameni care au venit să ne cunoască și pe noi bloggerii părinți care purtăm mesajul unei comunități, după conferință.
Ne despărțim în tabere, nu ne unim în comunități
Și atunci iarăși vin și susțin că lipsa de comunicare și de asumare este principala problemă pentru care lucrurile sunt trunchiate și părinții se adună în asociații care fac ce pot, dascălii vorbesc sau nu între ei la ședințe formale și supervizate, fiecare face ce poate pe cont propriu, ne împărțim în tabere, nu ne unim în comunități. Și cine are cel mai mult de suferit? Copilul, ați ghicit. Și toate asta pentru că niște copii în corpuri de adulți nu știu că în esența lor cu toții suntem oameni, dincolo de rolurile noastre sociale. Și cred că mai este ceva. S-ar putea să avem obiective diferite, deși mi-ar plăcea să cred că obiectivul educației, atât a celei de acasă, cât și a celei instituționalizate este să dea mai departe un adult funcțional atât emoțional, cât și cognitiv, care știe cine e el și care își urmează misiunea.
Când se formează tabere, ideile preconcepute merg în extremă
Știu din experiența mea de creator de comunități că atunci când se formează tabere, ideile preconcepute merg în extremă și pentru mine, reticiența dascălilor a fost un moment de conștientizare. Au părut că sunt reticienți la ideea că părinții vor să intre în dialog cu ei ca să povestească experiențele bune și să le propună o colaborare. Aș fi vrut la final să iau în brațe fiecare educator care a avut curajul și disponibilitatea să vină într-o zi de sâmbătă la conferință și să îi mulțumesc că vrea să fie un dascăl mai bun. Mi-ar fi plăcut să pot cu o simplă îmbrățișare să sparg ziduri și să construiesc poduri și să le zic că suntem împreună în asta, că nu îi judec și că este o onoare pentru mine să mă deschid în fața lor.
Obiectiv: atelier de lucru cu părinți și educatori pentru o educație conectată
Așa că pentru anul viitor, le-am propus Evelinei Necula și lui Daniel Rogoz, fondatorii platformei Kinderpedia, să ne aducă față în față pe părinți și pe dascăli, într-un atelier de lucru și să ne spunem, pe o structură de design thinking, ce așteptări avem, ce probleme, care ne sunt fricile, ce obiective avem și apoi să tragem linie și să venim cu soluții comune explicite, negociate, agreate, pe care să le punem în practică și să învățăm să comunicăm din nou și să colaborăm pentru binele copiilor noștri. Împreună suntem mai puternici și suntem gata să facem #EducațieConectată.
Pentru că a fost prezentă la conferință, am rugat-o pe Loredana Mocescu, consilier de dezvoltare personală, educator parental să ne spună părerea ei.
Să redescoperim puterea persoanei (dascăl, copil, părinte) din spatele așteptărilor noastre
Școli, grădinițe, instituții de la care cerem, de la care așteptăm ceva. Spunem avem nevoie de școli prietenoase, de grădinițe apropiate de dezvoltarea naturală a copilului, dar uităm că acestea sunt clădiri, nu persoane, putem avea dascăli prietenoși, nu școli prietenoase. E timpul să rupem baiere, să dărâmăm ziduri, să redescoperim puterea persoanei (dascăl, copil, părinte) din spatele așteptărilor noastre.
Este nevoie să dăm întâietate relației dintre noi, ca oameni, relației profesorului cu copilul și abia apoi scopurilor cognitive
Dacă emoționalul nostru (dascăl, copil, părinte) este instabil, firav, toată structura academică e construită pe nisipuri mișcătoare. Parteneriatul profesori-copii-părinți este cel mai important și relevant în rezolvarea problemelor de comportament, dificultăților de învățare, dar și în obținerea performanțelor academice. E timpul ca mințile creative din educație, profesorii, să caute să înțeleagă cine sunt cei pe care îi educă și abia apoi să pregătească materiale și lecții menite să îi învețe pe copii ceva.
Să evităm să-i tragem pe copii în trecutul nostru neîmplinit
Acest lucru este valabil și pentru noi, părinții, care de multe ori ne educăm copiii ca și când am fi față în față cu noi înșine din nou (copiii de odinioară) și am fi primit o nouă șansă de a face lucrurile diferit, uitând că el, copilul este o altă persoană, cu nevoi și dorințe diferite de ale noastre. Să privim cu îndrăzneală spre viitor întinzându-ne după copii, fără să vrem, inconștient, să îi tragem în trecutul nostru neîmplinit.
Suntem de profesie OM, înainte de orice altă titulatură
Noi, toți, părinți, copii, dascăli suntem persoane minunate, suntem oameni plini de resurse. Avem resurse să umplem încăperile reci ale școlii, să facem instituțiile să vibreze și să miroasă a noi, a OM. Suntem de profesie OM, înainte de orice altă titulatură care ne urcă sau nu pe o poziție de autoritate și scopul nostru, al tuturor, este să creștem și să educăm oameni de omenie. (Loredana Mocescu, consilier de dezvoltare personală, educator parental)
Text: Ana Nicolescu
Foto: Kinderpedia
