Am stat ieri lângă bunica mea și i-am mângâiat mâinile care au crescut atâtea generații, care ne-au ținut în brațe pe mama, pe mine, pe sora mea, pe Măriuca mai ales, pe Julie și pe verișoarele lor. Mâinile care ne-au ținut să urcăm în tren spre vacanțele la țară și ne-au întins masa mică din compartiment căci nouă ni se făcea foame imediat ce se pornea trenul. Ieri am ținut-o de mână să urce în alt tren, dar a așteptat până azi și s-a dus.
Bunica mea iubea lucrurile simple, mărunte. Când îi duceam ghiocei îi pupa. Când îi duceam zamblie, le mirosea cu ochii închiși și ofta ca după copilăria ei. De Mărțișor se bucura la coșari mici de argint și când i-a luat Măriuca niște cireșe de lemn lunguiețe și le-a prins la capătul patului și nu le-am mai dat jos până în ultima ei zi.
Când eram mici se juca cu noi pe plajă de-a restaurantul și culegea scoici și pietricele ca să avem de farfurii și cești. La țară ne învăța să facem ghiulele din noroi, să le înfigem în vârful unei nuiele și să le azvârlim cât mai departe. Mama nu era de acord, dar ce putea să facă? Ne punea hainele la spălat, iar bunică râdea în pumn, uitându-se veselă la noi.
Ne-a dus cu colindatul în Moldova, cu plugușorul, ne-a ținut în brațe când ne era frică de călușari, de Irozi, de Urs sau de Capră. Ne-a dus la biserica din sat să ne spovedim la comun cu o liotă de copii și ea râdea cel mai mult dintre toți. Ne demonstra cum cânta ea vocea a IV-a când era copil în cor, doar că acum se prostea ca să ne facă să râdem și să nu mai îmi fie mie rușine să cânt de Paște, Cruce sfântă părășită, la biserica din Ionășeni. Nu aveam mai mult de 6 ani.
Când eram în clasa I-a, mă aștepta în fiecare zi de la școală să-i mai povestesc cum găseam în bancă, în fiecare dimineață, câte o garoafă de la Ionuț. Tatăl lui avea o seră. Destul de jumulită după un an de primară. A mers cu noi în tabere, deși eu mă deziceam de ea și consideram că a venit cu sora mea, eu eram mare, aveam 7 ani. Se făcea îngrijitoare de noapte, schimba așternuturile copiilor care făceau pe ei, îi ținea în brațe pe ăia care plângeau de dorul părinților, ne spunea povești și lua asupra ei toate prostiile pe care le făceau copiii.
A iubit oamenii. Nu a știut altfel. A prins, ca și copil, războiul, a prins moartea a cinci frați, a plecat din Ionășeni și a venit la București, și-a construit cu mâinile ei o casă, s-a angajat infirmieră la o creșă, apoi laborantă la Institutul Pasteur. Până în ultima clipă a plâns cobaii pe care îi injecta și mi-a povestit și ieri cum le dădea drumul pe câmp ca să nu-i gazeze și când au prins-o, i-au explicat de ce trebuia să-i omoare. Nu a putut și a cerut alt post, iar pentru asta a trebuit să-și completeze studiile pe care le întrerupsese războiul. Ne aducea creioane chimice de la Institut și noi scriam pe pereți cu ele. Mama nu era de acord, dar ce putea să facă? Bunica iarăși râdea în pumn, uitându-se veselă la noi.
Se bucura când mă vedea cum cântam la o Regina Nopții pe post de microfon sau cum botezam păpușile în butoiul cu apă de ploaie. Când au demolat casa făcută de ea și de bunicul, a plâns, dar a încercat să fie tare pentru fata ei care nu se obișnuia cu apartamentul la bloc primit la schimb.
Ne ducea în fiecare an în vacanță la Snagov și ne-a urmărit pe mine și pe sora mea cum învățam să înotăm, apoi ne-a dus la cursuri de înot. Ne-a dus peste tot prin țară, ne-a ascultat gândurile, fricile, dezamăgirile din iubire, ne-a suprotat toanele de adolescente, ne-a acoperit când voiam să ne vedem cu gașca, s-a certat pentru noi cu fata ei, cu mama, adică.
Ieri am mângâiat-o și am luat-o în brațe, iar ea s-a lăsat moale și am cuprins-o în sufletul meu, apoi am chemat energetic toate femeile din neam să-i conținem trecerea. A fost un om bun și blogul Mămica Urbană i se datorează pentru că a fost singurul om care m-a ajutat cu Măriuca atunci când eu nu știam să fiu mamă la primul copil. Ea a ținut-o în brațe ca să pot să dorm sau să ies să iau o gură de aer sau să merg la înot să-mi îndrept coloana. Acum 9 ani pe vremea asta era la noi acasă. Măriuca avea varicelă și se juca împreună cu ea în sufragerie ca eu să scriu primele articole pe blog. A stat apoi cu ea ca să pot să merg la conferințe, să fac campanii și să fac agenția.
În ultimele luni m-am tot gândit să închid blogul că simțeam că nu mă mai reprezintă, însă acum îi dedic această casă virtuală bunicii mele și voi reveni aici să mă întâlnesc cu ea, măcar cu două articole pe lună. Drum bun și să fii în lumină!
Text: Ana Nicolescu
2 comentarii
Ana ♡
Mulțumesc, Irina!