Pe 11 iunie 2020, după 3 ani de campanie strategică națională de prevenire a bullying-ului, au fost publicate normele de prevenire și combatere a bullying-ului. Legea definește, previne și interzice violența psihologică – bullying, în spațiile destinate educației și formării profesionale și este inițiată de Itsy Bitsy și Asociația Părinților Isteți.
Însă înainte să vă zic despre normele metodologice, vreau să stabilim clar care sunt cele 5 răni pe care le avem cu toții și care ne împing în roluri de agresori, victime sau martori și cum intrăm ciclic în aceste roluri. Ca să avem răspunsuri avizate, am stat de vorbă cu Simona Ciff, doctor în științele educației, psiholog și trainer, care a făcut parte din boardul de lucru la normele metodologie pentru legea anti bullying.
Care sunt cele 5 răni pe care le avem cu toții și când se formează ele?
Dr. Simona Ciff: Cele cel puțin 5 răni pe care le avem cu toții sunt: respingerea, trădarea, abandonul, umilirea și nedreptatea. Nu e nevoie să le memorăm, e nevoie să înțelegem cum funcționează. Orice emoție de vinovăție, teamă, rușine, furie, mândrie pe care le simțim sunt legate de niște amintiri. Acele amintiri le-am legat (atașat) de aceste emoții. Ele continuă să ruleze ca un film sau un canal radio care nu schimbă melodiile. Avem impresia că sunt situații noi, însă noi rulăm în creierul, mintea și corpul nostru aceleași voci, aceleași cadre.
Rănile se formează încă din uter și se definitivează în primii 7 ani. Pe perioada adolescenței se acutizează și pe urmă devin ochelarii prin care vedem lumea când suntem adulți.
Exemplu: Când am fost mică bunica-mea m-a dus la mare în mașina unchiului meu. Pe drum aceștia au spus: ”ce naiba caută copilul ăsta aici? Suntem prea mulți.” Astfel, rana de respingere și umilință s-a instalat și pe urmă, ca adult, se activa mereu. Mai mereu aveam impresia, falsă, că sunt în plus, că oamenii nu vor să fiu acolo. Nu oamenii erau problema, ci faptul că eu interpretam realitatea prin acest program emoțional.
Toți avem toate rănile. Două din ele sunt mai evidente. Însă, când începem să le vindecăm, observăm că sunt toate acolo.
Ce ne împing să facem aceste răni dacă nu le vedem și nu le vindecăm?
Dr. Simona Ciff: În primul rând, așa cum am spus mai sus, rănile ne fac să vedem lumea într-un anumit fel. De exemplu, cineva care are rana de nedreptate mereu va avea impresia că ceilalți nu sunt corecți cu el și mereu va încerca să obțină dreptate. Rezultatul este că va interpreta greșit de multe ori situația și va avea relații conflictuale cu cei din jur.
Cineva care are rana de umilință va evita să se afirme și va considera aproape orice glumă ca fiind încercarea celorlalți de a-și bate joc de el.
Pe scurt: rănile ne fac să nu vedem realitatea obiectiv, să ne cauzăm multă suferință emoțională inutilă, ne îmbolnăvesc corpul, ne scad capacitatea de a performa și ne afectează relațiile cu cei din jur.
Putem să le vindecăm sau doar să le ameliorăm?
Dr. Simona Ciff: Răspunsul este: depinde de cât de multă muncă depunem în acest sens. Majoritatea oamenilor nici nu le recunosc, dând vina pe condițiile din exterior și pe cei din jur. Atâta timp cât eviți să-ți asumi responsabiltiatea propriilor emoții, nu poți începe să te vindeci.
Pe urmă, totul e pe nivele. Unii învață să nu se mai supere când nu obțin ceva, însă nu renunță la a se simți umiliți când cineva le vorbește urât. Da, rănile se pot vindeca. E un proces care durează și presupune implicarea noastră. Nu se face liniar și nici de la o zi la alta. E nevoie să te observi, să-ți observi programele emoționale și să le înlocuiești conștinet cu altele.
De-a lungul vieții, mai ales când trecem prin școală, suntem pe rând victimă, agresor sau martor. În funcție de ce ne asumăm aceste roluri și cum ieșim din ele?
Dr. Simona Ciff: Rolurile de victimă, agresor sau martor au atașate un anumit set de emoții și convingeri. Noi învățăm aceste programe emoționale încă din uter și pe urmă în primii 7 ani de viață. Suntem programați/condiționați să simțim și să gândim și să acționăm într-un anumit mod.
Rolurile nu sunt stabile. Ele se schimba pe parcursul unei zile sau de la un grup la altul. Un copil care intră în rolul de agresor în grupul X poate să fie victimă în grupul Y și în grupul Z martor. În funcție de programele emoționale de acasă (ale părinților), de cele de la școală (ale profesorilor) și de contextul în care ajung să repet un anumit program, acesta devine preponderent.
Exemplu: dacă o mămă este excesiv de temătoare și controling, copilul nu face teme fără mama, nu ia decizii decât ce spune mama- copilul își va asuma preponderent rolul de victimă. Atenție: mama nu e rea, are propriile răni și le transmite copilului vrând ca acesta să evite exeperiențele ei dureroase.
Alți copii reușesc să se opună (în special cei la care rana de nedreptate este mai evidentă decât cea de respingere) și repetă comportamentele agresive.
Cei care de obicei intră în rolul de martori sunt victime garantate prin expunere. Simplu fapt că copilul tău a asistat la un evinement în care alt copil este abuzat sau bullied, nu înseamnă că dacă taci copilul tău va fi în siguranță. Creierul lui a fost martor la eveniment și l-a codat ca fiind real și știind că i se poate întâmpla și lui oricând.
De multe ori când profesorii abuzează emoțional de unii elevi, părinții celorlalți copii refuză să ia poziție spunând: ”îi fac rău copilului meu”. Copilului îi este deja teamă chiar dacă victima în fapt real a fost alt copil. Dacă luăm poziție învăță și ei să ia poziție și să nu-și asume rolul de victimă.
Cum ieșim din roluri:
Ca adulți e nevoie să conștientizăm propriile răni și să ne videcăm. Copiii au nevoie de MODELE (să vadă cum se face) și de REPETĂRI (să exerseze comportamentele de asumare).
Exemplu: când Gigel îl face prost pe Mihai, îi spunem câteva aprecieri lui Gigel (da, am scris bine, nu e o greșeală), îl luăm de umeri și-l rugăm să spună 3 lucruri bune despre Mihai. Scopul meu este să-l ajut pe Gigel să REPETE comportamentul opus ca să învețe un alt rol. Dacă eu îl cert pe Gigel nu fac decât să intru în rolul de agresor al agresorului.
Dacă a lovit îl pun (după ce-i spun aprecieri și că-l iubesc) să exerseze cum se dă mâna.
Pe lângă comportamente, e nevoie să repete un anumit setting mental. Să își spună ceva despre ei și despre ceilalți.
Cei care intră în rolul de victimă au nevoie să își crească stima de sine, să își spună anumite afirmații despre ei:
- Valoarea mea e aceiași.
- Mă iubesc și îmi place de mine.
- Pot să fac orice dacă exersez suficient de mult.
- Eu nu sunt ceea ce spun alții că sunt.
Pe lângă cuvinte au nevoie să lucreze la poziția corpului și la modul de relaționare cu cei din jur (de obicei îi evită pe ceilalți, ceilalți cred că nu vor să stea cu el și astfel ajunge să creadă că a fost respins. Însă, el s-a poziționat în rolul respectiv.)
Martorii învăță că nu există neutralitate. Prin a nu face nimic încurajezi agresorii. Primul pas pe care e nevoie să-l facă este să se asigure că sunt în siguranță și pe urmă să intervină. Dacă există un risc de a fi răniți, caută ajutor la un adult, altfel sprijină rolul victimei și descurajeaza rolul agresorului.
Cum învățăm programele?
Dr. Simona Ciff: Dacă mama e tensionată, nervoasă sau temătoare în timpul sarcinii, copilul preia aceste emoții și începe să funcționeze pe baza lor. În plus, în primii 7 ani, creierul copilului se află într-o stare specială a conștiinței și învăța tot ce vede, aude sau simte. Este exact perioada când adulții cred că pot face orice că copilul nu înțelege. Da, nu înțelege cuvinte, dar înțelege emoții și acestea se codează în mintea și corpul lui ca niște comenzi pe care pe urmă le execută automat.
Din acest motiv ajungem să facem ceea ce fac părinții noștri, deși am jurat că noi nu vom face cu copiii noștri ce au făcut ei cu noi. Da, uneori nu vedem că facem la fel deși e evident pentru toți cei din jurul nostru. Dar ne e mai ușor să o vedem la alții. Uită-te la partenerul tău. Când te-ai gândit sau i-ai spus ultima dată: faci ca maică-ta/tatăl tău? Ei bine, și ei văd același lucru la noi.
Ce boli provoacă emoțiile și cum influențează aceste boli dezvoltarea cognitivă, emoțională și realțională a copiilor pe termen lung?
Dr. Simona Ciff: Emoțiile sub 200 ne influențează sistemul imunitar și în timp produce diverse boli. Un procent peste 85% din boli sunt cauzate sau agravate de emoțiile noastre. Corpul funcționează ca un computer sau ca o stație de emisie radio. Rușinea, teama, vinovăția, furia reprezintă încărcări electrice puternice pentru corpul nostru, care la un anumit moment începe să cedeze.
În spatele oricărei dureri fizice există cel puțin un program emoțional.
Din punct de vedere cognitiv, creierul nostru functionează pe două dimensiuni: la nivel de amigdală când se activează emoțiile sub 200 și atunci scade capacitatea neocortexului (partea responsabilă de a lua decizii) de a gândi. Mai concret: dacă țipi la un copil că nu știe tabla înmulțirii sau dacă îți bați sau îl critici în fața celorlalți, acesta nu va învăța tabla îmnulțirii pentru că i se blochează neocortexul (singura parte a creierului care poate învăța conștient) și i se activează amigdala (adică programele și rănile emoționale) și va intra în rolul de victimă sau agresor.
În al treilea rând, ne afectează relațiile. Dacă ești nervos, ceilalți se vor feri de tine și te vor minți. Ceea ce va duce la o furie și mai mare a ta. Dacă ești temător ceilalți vor râde de tine sau te vor evita. Până înveți să ieși din rolurile astea, relațiile tale cu ceilalți nu se vor îmbunătății.
Revenind la prima întrebare, dacă și noi ca adulți venim cu aceste 5 răni, cum putem să îi ajutăm pe copii atâta timp cât și noi suntem niște copii răniți, nu niște adulți vindecați? Cum se vor implementa normele metodologice ale legii antibullying în școli dacă adulții nu știu ce să facă cu propriile emoții și vorbesc din ele? Există și programe pentru reglarea emoțională a adulților care vor face parte din comitetul de 10 persoane pe școală care se ocupă de cazurile de bullying?
Dr. Simona Ciff: Aici e ideea. Noi funcționăm în oglindă. Dacă profesorul are rană de nedreptate (și mulți o au) nu va vedea că copilul blocat din fața lui nu e impertinent și doar rulează un program de rușine. Este esențial ca noi ca adulți să ne vindecăm.
Acum, ideal ar fi ca doar adulți vindecați să facă copii sau să educe copii. Dar nu trăim în lumea aia încă așa că e nevoie să facem ceva pornind de la nivelul la care suntem.
Am gândit legea și normele ca un instrument care ajută în primul rând profesorii să vadă ce este bullyingul și care sunt mecanismele prin care se produce. Mi-ar plăcea enorm să înțeleagă că elevii, copiii sunt oglinda noastră colectivă. Ei sunt reflexia propriilor noastre programe emoționale. Și că e nevoie de noi toți pentru o schimbare de durată pentru noile generații.
Am prevăzut în norme cursuri de dezvoltare personală pentru cadrele didactice. Urmează să se elaboreze ghiduri practice și aici va fi nevoie de multă comunicare sănătoasă din partea presei, ministerului, ONG-urilor, bloggerilor implicați. E nevoie să le arătăm cum se face.
Simplu fapt că s-a dat o lege nu înseamnă rezolvarea problemei. Din 2004 există Legea 272 care interzice abuzul emoțional al profesorului. Dar nu s-au luat măsuri. Nu a intrat încă în conștiința colectiva la fel ca bătaia. E nevoie de mult ”zgomot” în presă, rețele de socializare, net, etc și de câteva cazuri în care se aplică legea, pentru ca restul să devină conștienți că e ilegal, imoral și profund ”îmbolnăvitor” să critici copilul, să-i dai note în public, să îi compari, să îl jignești, să râzi de el și să-l ironizezi.
La fel e nevoie să facem și pe bullying. E nevoie să circule în presă și în seminariile cu profesorii, nu litera legii, ci exemple practice de cum să aplice legea.
În cât timp estimați că vom vedea mici reușite ale implementării corecte ale legii antibullying?
Dr. Simona Ciff: Când aplicăm programul 4 PEACE în școli, primele rezultate se văd de la prima sesiune când unii profesori înțeleg importanța modului în care comunicăm cu copiii (să nu-i certe când greșesc, să-i valorizeze și să le scoată punctele forte în evidență). Când școala acceptă să lucreze pe baza unui regulament de ”TOLERANȚĂ ZERO LA VIOLENȚĂ” (care presupune în primul rând încetarea abuzului emoțional al adultului) în 3 luni școala trăiește altă realitate. În 4 ani nu mai e nevoie de intervenție decât în cazuri speciale pentru că copilul din anii terminali îi spune celui care intră ”La noi în școală când jignești pe cineva e nevoie să spui 3 aprecieri. La noi în școală dacă lovești pe cineva e nevoie să-ți ceri scuze și să-l îmbrătișezi și să-i spui 3 aprecieri. La noi în școală nu ne e teamă de a greși, însă plătim greșelile noastre. La noi în școală nu suntem făcuți de rușine și nu suntem certați.”
Text: Ana Nicolescu
Specialist: Dr. Simona Ciff,
doctor în științele educației, psiholog și trainer
