All posts filed under: Iubirea Urbană

O cercetare exploratorie pentru trezirea națiunii: Intimitatea la români

  Majoritatea românilor dezvăluie că, în familia lor de proveniență, atitudinea față de viața intimă a fost umbrită de prejudecăți: 66% dintre români recunosc că atitudinea predominantă era una represivă, de jenă sau ruşine, iar alţi 13% dintre ei descriu această atitudine ca fiind una abuzivă, încărcată de vinovăţie. Mai mult, 80% dintre români se declară nemulțumiți de corpul lor, de felul în care arată, în contextul în care insatisfacția față de propriul corp este un indicator relevant în aprecierea sănătății sexuale. Doar 20% dintre respondenți au spus că se simt bine în pielea lor. Aceste date furnizate de cercetarea exploratorie realizată de Asociația Multiculturală de Psihologie și Psihoterapie și Otilia Mantelers, cu 1210 respondenți,  în perioada 9 aprilie – 4 mai 2016, pe www.paginedepsihologie.ro, validează nivelul scăzut al românilor în ceea ce privește înțelegerea culturii intimității, a pasiunii, a sexualității și a inteligenței erotice. „Când ne iubim corpul, suntem deschiși în intimitate. Din păcate, începem să nu ne mai simțim bine în legătură cu felul în care arătăm încă din copilăria timpurie, când cei …

Cum mi-a distrus competiția prieteniile și încrederea în mine?

Trebuie să o înveți să nu se mai supere când pierde la joc, să nu mai facă circul ăsta!, îmi spuse ea, femeia de 40 de ani, despre copilul meu de 5 ani. Am rămas pe gânduri la bucătărie încercând să-mi dau seama dacă vrea să îmi spună că e util să îi arăt copilului cum să-și gestioneze emoțiile atunci când pierde sau dacă să îi spun copilului că în viața mai și pierdem și că eșecul face parte din viață, ori a vrut să îmi spună că trebuie să accepte pierderea cu zâmbetul pe buze ca și cum nu ar deranja-o deloc și să o învăț să-și reprime pornirile de furie, de descurajare, de neputință atunci când sora ei câștigă, de exemplu, la jocul Cine alege la ce film ne uităm în seara asta. Mi-au venit în minte buluc replici spuse de adulți copiilor: Nu trebuie să te superi că nu ai câștigat!, Ce urât faci când pierzi., Numai tu vrei să câștigi!, Nu mai trișa ca să câștigi!, Data viitoare nu mai joci …

Our special date

Căutând o fotografie mai veche cu fetele mele de când erau mici mici, am dat peste o grămadă de poze cu ele și cu noi la restaurant, fie la botezuri, fie la nunți, fie în weekend, fie la vreo aniversare. Mi-am amintit cum mergeam cu ele în sling, în wrap sau în cărucior și cum mă așezam înfometată să gust din supa aburindă, ele se trezeau, iar eu mă ridicam de pe scaun ca de pe un arc eliberat din strânsoare. Am mâncat multe supe reci de-a lungul anilor, am băut și mai multe ceaiuri sloi (care nu fuseseră inițial iced tea), mi-am atras multe priviri pe sub sprâncenele încruntate pentru că am mers aproape de fiecare dată cu copiii la restaurant. Altă soluție chiar nu exista. Uneori îmi plăcea ideea și mă mobilizam că este bine să le luăm cu noi de mici, să deprindă unele obiceiuri. Alteori, sleită de puteri și de răbdare, mă enervam și mă gândeam că nu au ce să deprindă dacă nu e încă suficient de dezvoltat creierul pentru …

Privarea de afecțiune la orice vârstă. Cauze, prevenție și consecințe.

Facem parte dintr-o generație care a fost învățată să-și ascundă emoțiile și afecțiunea. Mulți dintre noi suntem, cum zicea Michael Thomson, amputați emoțional, pe alocuri chiar analfabeți emoțional. De unde vine rușinea sau neștiința de a ne arăta afecțiunea, ce putem face și care sunt riscurile privării de afecțiune pentru membrii unei familii, ne spune Dr. Cristina Petrescu-Ghenea, Medic Specialist Psihiatria Copilului și Adolescentului, Psihoterapeut de Familie, Membru al Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie. De ce credem că doar copiii au nevoie de afecțiune și tindem să fim mai afectuoși cu ei când sunt mici? Dr. Cristina Petrescu-Ghenea: Probabil că este vorba de o idee preconcepută izvorâtă din neputința și neajutorarea copiilor mici, din faptul că o mare parte dintre noi realizăm că cei mici depind în totalitate – material, fizic și emotional – de adulții din jurul lor. Când sunt mici, copiii par neajutorați, dar pe măsură ce ei cresc și încep să arate ca niște adulți, deși nu sunt echipați nici cerebral și, în consecință, nici emoțional ca o persoană matură, exigențele nostre …

Suntem femei. Iubim. Simțim. Idee de cadou de Sfântul Valentin

Este o mare bucurie pentru mine ca Oana Stoianovici, coach și lider transformațional, să scrie un guest post pentru Mămica Urbană și să ofere un voucher cadou pentru sărbătoarea iubirii. Nu vă spun mai multe, o las pe Oana. Suntem femei. Iubim. Și ne bucurăm de fiecare prilej pe care îl avem pentru a ne celebra relațiile de suflet, fie el și Sfântul Valentin. Pentru cele mai multe dintre noi, fie că suntem încă singure sau avem un partener, relația de iubire este foarte importantă. Când suntem cu prietenele noastre, vorbim întruna despre ‘el’. Despre cum e sau cum ne-am dori să fie; despre tot ce este minunat, dar și despre ceea ce nu funcționează. Nu e întâmplător că suntem atât de preocupate de relația noastră prezentă sau viitoare. E firesc să ne dorim în viața noastră un bărbat care să ne vadă, să ne iubească – cu imperfecțiunile noastre cu tot – și care să scoată la suprafață ce avem mai prețios ca femei. Totuși, de multe ori, în ciuda iubirii lui, bărbatul nostru …

Critica și căsnicia

Uneori mă întreb de unde ne-am pricopsit cu atâta aroganță, critică și nemulțumire și când, în timp, societatea a început să fie mai mult atentă la ce nu e bine decât la ce este benefic, considerând acest lucru stimulant pentru progres. Când am uitat să zâmbim vânzătoarei de la pâine, să spunem senini bună dimineața, să fim îngăduitori cu bătrânii din bloc, să ne respectăm copiii? Încetez să mă întreb de ce și mă axez mai mult pe a observa situații, oameni, căsnicii, relații, concepte. Văd multă frică, suferință, răni neidentificate și, implicit, nevindecate, privare de iubire, mutilare emoțională, toate acoperite de comportamente de superioritate, de atac, de apărare și critică mai ales în public la adresa celor mai dragi persoane din viața noastră. Observ că ajutorul nu mai este oferit necondiționat, ci se face o întreagă afacere din a ajuta. Profitul trebuie să fie maxim. Ne scapă din vedere sau, de fapt, nu am experimentat niciodată că a da înseamnă a primi. Ceea ce dăm se întoarce la noi înmiit. Viața este despre a …

Despre iubire. Conversație cu Măriuca

– Mami, eu te iubesc pe tine și îl iubesc și pe tati. – E minunat, iubita mea, mă simt norocoasă. – Dar cel mai mult, te iubesc pe tine și pe tati. – Stai să văd dacă am înțeles. Tu vrei să zici că ne iubești și mai mult când suntem amândoi, împreună, iubești ideea de amândoi părinți ai tăi la un loc? -Da, adică iubesc când vă zâmbiți voi unul altuia, așa ca în poaza aia de pe vaporaș, când erați voi demult. Ce fericiți păreați atunci! – Păi eram. – Și tu zâmbeai frumos. – Și… pe Julie o iubești? – Mmmm, pe Julie și o iubesc și nu o iubesc. Adică o iubesc nici mult, nici puțin. Așa cum stau stelele alea pe cer. Nici mult, nici puțin. Îmi este din ce în ce mai clar că Măriuca, și copiii în general, percep lumea altfel decât cognitiv. O simt prin pori, o adulmecă, o testează cu simțurile lor mereu deschise, sunt intuitivi, pot distinge între multele feluri de a iubi și …

Scrisoare către tatăl meu

Cel mai important lucru pe care un tată îl poate face pentru copiii lui este să o iubească pe mama acestora. (Theodore Hesburg). La mulți ani, tată! Azi împlinești 60 de ani și simt că toată viața ai iubit-o pe mama, chiar și înainte să o cunoști, înainte să aveți copii și mult după ce noi, fetele tale, am plecat de acasă. Și pentru asta îți mulțumesc. Ai așezat în mine o definiție a iubirii, a căsniciei, a împlinirii, a toleranței, a compasiunii, a eleganței, a respectului de-o viață. Îți mulțumesc că în casa copilăriei mele a fost mereu liniște, calm, echilibru, credință, pace. Îți mulțumesc că nu m-ai obligat să fac nimic niciodată din ce nu am vrut și că m-ai lăsat să fac propriile mele greșeli ca să învăț din ele. Îți mulțumesc că m-ai trimis în tabere de mică și că așa am aflat ce înseamnă să mă descurc singură și, mai ales, ce înseamnă dorul de părinți. Îți mulțumesc că m-ai lăsat să rup lalelele din curte când aveam 1 an …

Să renaști este o binecuvântare. De atunci încolo nu doar exiști, ci înveți a trăi.

Tu? Ai 20 de ani? Nu ți-aș fi dat mai mult de 14. Ai 36 de ani? Nu-i arăți. Ce norocoasă ești. Mi-am dat seama că nu ești așa mică precum pari abia atunci când ai început să vorbești. Mereu am părut mai mică decât sunt. La început, nu aveam nicio reacție, nicio emoție la această trăsătură de-a mea. Era parte din mine, pur și simplu. O luam după mine ca atare. Cu normalitate. Fără entuziasm exacerbat. Fără părere de rău. Îndoiala că această trăsătură ar trebui acceptată mi-a pătruns în inimă începând din adolescență și s-a cuibărit ușor ușor până când am început să devin frustrată că la 25 de ani arătam ca un copil. Fizic, nu mă deranja deloc, însă simțeam că nu sunt luată în seamă, că nu mă fac auzită, că sunt într-un vis în care vreau să țip și vocea nu mi se aude. În adolescență treceam cu ușurință în tabăra băieților pentru că eram de-a lor, jovială, veselă mereu, pusă pe șotii, știam cum să țin un secret și …

De acum 10 ani… O zi de feminitate

Octombrie 2005. Dimineata de toamna calduta. Merg grabita la job pe stradutele intortocheate dintre Caderea Bastiliei si Lascar Catargiu. Am avut o vara mandra ca am terminat un master de Comunicare Manageriala si Resurse Umane. Pe al doilea, de Proiecte Internatioanle, abia l-am inceput cu emotii, bucurie si multe sperante de a-mi gasi un job in alta tara. Am 25 de ani, lucrez in centrul Bucurestiului, am serile libere. Weekend-urile la fel. Am un iubit, o gasca de prieteni, am bani sa merg la mare si la munte, sunt, Slava Domnului, sanatoasa. Cu parintii ma inteleg bine. Imi place viata mea, e senin in ea. Ma uit la ceas. Sunt in intarziere. Un barbat pe la vreo 30 de ani ma opreste si imi spune: –          Pot sa te intreb ceva? Eu incetinesc pasul, ma uit in jur, fac ochii mari si aprob din cap, fara sa scot vreun cuvant. –          De ce mergi asa intepata? Ma incrunt la el, ii intorc spatele si plec si mai intepata, apasand ferm tocurile in asfalt. Cand ajung …