Eu ca mamă
Leave a comment

Ce le spunem copiilor mici când le moare un bunic?

Telefonul a sunat pe la 10 seara când ne uitam la tradiționalul film de sâmbătă, la retroproiector, în camera Măriucăi și a Iuliei. Bogdan a sărit ca ars. Știa că putea fi cineva de la spital. S-a dus pe balcon să vorbească și să fumeze o țigară. S-a întors după 20 de minute. Nu a zis nimic. L-am întrebat cine era. Nu a spus. A zis că a stat pe balcon și că nu a vorbit. M-am enervat. M-am supărat. Nu voia să-mi spună cu cine a vorbit. Eu am rămas să adorm fetele. A doua zi de dimineață, în timp ce făceam sucul de fructe, m-a luat în brațe și mi-a spus șoptit: A murit tata. Aseară.

Mâine se împlinesc două săptămâni de când fetele noastre au rămas doar cu o pereche de bunici, părinții mei. Încă nu le-am spus că Bumbu nu mai e. Nu știm cum, nu știm când, nu știm cine să le spună. Nu am știut nici dacă să o luăm pe Măriuca la înmormântare. Bogdan își amintește experiențe neplăcute de la moartea bunicilor lui și nu consideră că este necesar să le spunem acum, cu atât mai puțin să le fi luat la cimitir. Eu îmi amintesc că am fost la înmormântarea uneia dintre bunicile mele când aveam 5 ani și știu exact momentul când adulții din jurul meu îmi spuneau, hai, pup-o că nu o s-o mai vezi, o bagă în groapă. Nu știam atunci prea multe, nu înțelegeam de ce plâng toți, de ce e tata trist, de ce oamenii sunt în negru. Acum tot ce-mi amintesc despre bunica mea e că îmi cumpăra sandale și că am pupat-o bucuroasă pe frunte înainte ca sicriul să se închidă.

Nu îmi dau seama ce am fi riscat dacă le-am fi luat pe fete pe înmormântare, nu știu ce percepție ar putea avea copiii asupra acestui ritual, cât de traumatizant ar fi, ce înțeleg ei din asta. Nu știm ce le vom spune copiilor când li se va face dor de bunicul lor si se așteaptă ca el să învie, ca Frumoasa din Pădurea Adormită?

Ne este greu că ele nu știu pentru că în casă purtăm masca bucuriei, a jocului, a zilelor obișnuite. Măriuca îmi spune să îl rog pe Bogdan să se ducă la Bumbu la spital să ia cheile de la el de acasă și să-i aducă lanterna lui să se joace cu ea.

Nu știu cum să ne manifestam noi, părinții îndurerați, în casă. Mai ales în primele saptamâni de la decesul cuiva din familie? Cum ne revenim împreună? Ca familie cu copii mici? Ce pârghii avem la-ndemână? Ce să nu facem deloc, dar deloc, când nepoții sunt mici si le mor bunicii?

Pentru că aveam atâtea întrebări, am rugat-o pe Carmen Elena Podar, psiholog clinician, psihoterapeut relațional în cadrul Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie, Membră a Colegiului Psihologilor din România, să facă puțină lumină în sufletul nostru.

Ce înțeleg copiii pana in 5 ani despre moarte?

Psih. Carmen Elena Podar: Asemenea adulților, copiii experimentează aceleași emoții când trec prin perioada de doliu. Chiar dacă uneori aceștia nu manifestă o durere intensă, procesul de doliu se poate prelungi în timp. Vor fi momente în care aceștia vor trece de la o stare de entuziasm, la o stare de tristețe profundă, făcându-i pe părinți să creadă că ei nu trec prin doliu. Cu cât un copil este mai mic, cu atât acest proces este mai îndelungat, moartea fiind percepută ca pe un abandon. Copilul dispune de capacități limitate în confruntarea lui cu durerea provocată de pierderea persoanei dragi, iar gestionarea acesteia este deosebit de importantă pentru a putea preveni experimentarea unor emoții puternice precum furia, anxietatea sau depresia.

Perioada de doliu poate dura câteva luni, perioada în care copilul va avea accese de tristețe, plâns, negare, furie ș.a.m.d sau pot apărea simpome ale anxietății de separare, tulburări de somn, somatizare. Părinții sau persoanele implicate în îngrijirea copiilor, au rolul de a-i ajuta pe copii să depășească cu bine perioada de doliu, aplecându-se cu înțelegere asupra suferinței lor, cu recunoaștere, oferindu-le informațiile de care aceștia au nevoie în înțelegerea celor întâmplate.

Cum le spunem copiilor că cineva din familie a murit? Cum alegem momentul? Ce ton/ mimică adoptăm? Cum evităm să dramatizăm situația? Ce facem dacă izbucnim în plâns și copiii se sperie?

Psih. Carmen Elena Podar: Părinții îi vor lăsa pe copii să participe la durerea familiei, neexcluzându-i, vor răspunde simplu și sincer la întrebările copiilor și în același timp îi vor ajuta sa-și exprime emoțiile și să plângă, toate acestea fiind parte firească din procesul de vindecare. Atât minimizarea suferinței, cât și distragerea atenției copiilor de la suferință nu este o soluție, iar îngrijorarea copiilor legată de propria moarte va fi discutată asigurându-i că acest eveniment este foarte îndepărtat.

Am observat că pentru copii (cel puțin până la 5 ani câți are Mariuca) moartea este un proces pe care ei îl cred reversibil, mai ales (cred) din cauza poveștilor în care prințesele moarte/adormite revin la viață printr-un sărut al unui prinț. Cum și când facem trecerea de la ficțiune la realitate?

Psih. Carmen Elena Podar: Copiii preșcolari văd moartea ca pe un proces temporar și reversibil, pe când cei cu vârsta cuprinsă între cinci și nouă ani gândesc precum adulții, diferența constând în credința că lor sau persoanelor apropiate nu li se poate întâmpla. Este normal ca unii copii să sufere imediat, sau ca alții să persiste în credința că acea persoană este în viață. Negarea morții sau evitarea acestui proces de doliu pot fi nesănătoase din punct de vedere emoțional, putând conduce la probleme severe pe termen lung.

Fenomentul morții ar fi util de explicat înainte de a surveni decesul persoanei în cauză. Cei care nu au participat încă la un astfel de eveniment au nevoie de o pregătire psihologică prealabilă. Li se va explica faptul că la înmormântare vor fi prezente numeroase persoane care au ținut și l-au iubit pe cel decedat, că este normal ca aceștia să plângă, cum normal este ca și el sa-și manifeste durerea cum crede el de cuviință. Copilul care nu dorește să participe la înmormântare, căruia îi este teamă, nu trebuie forțat, părinții spunându-le că este alegerea lor, dar poate să fie ajutat să-și amintească persoana dragă prin spunerea unor rugăciuni, aprinderea unei lumânări, realizarea unor colaje cu poze, ș.a.m.d.

Moartea este un fenomen natural, un subiect care nu mai trebuie considerat tabu, ci tratat corect, cu sinceritate, un subiect care poate fi discutat deschis, spre beneficiul părintelui, cât și al copilului. Părinții trebuie să fie pregătiți să facă față asaltului de întrebări ale copiilor, putând face apel, în căutarea răspunsurilor, la exemple inspirate din natură, precum ciclul de viață al plantelor, sau alte exemple, în funcție de capacitatea de înțelegere a copilului. Copiii nu trebuie mințiți sau amăgiți sub nicio formă și este benefic pentru starea lor emoțională să-i asigurăm că emoțiile lor sunt firești, că îi înțelegem și că le suntem alături, că suntem dispuși să îi ascultăm. Orice abordare greșită a acestui fenomen, moartea, din perioada copilăriei, încercarea de a proteja copilul în fața morții sau dramatizarea în exces a acestui fenomen poate avea repercusiuni grave asupra vieții de adult.

Text: Ana Nicolescu

Specialist: Carmen Elena PodarCarmen

Psiholog clinician,

Psihoterapeut relațional în cadrul Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie, Membră a Colegiului Psihologilor din România

Autor-colaborator la paginadepsihologie.ro

.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *