Dupa conferinta Dr. Dan Siegel despre care va povesteam aici, am ramas cu cateva nelamuriri. Unele informatii au fost cam specializate pentru mine, drept urmare, am pierdut pasul, pe alocuri. Asa ca l-am rugat pe psih. Gaspar Gyorgy, unul dintre organizatorii conferintei, sa raspunda la cateva intrebari. Pentru mine, surpriza cea mare a acestui articol nu consta numai in informatiile care vin sa aduca lumina peste ceata mea. Surpriza este… Nu, nu pot sa o spun ca altfel nu mai e surpriza. Va las pe voi sa o descoperiti in articol si sper sa va aduca la fel de mare bucurie si speranta asa cum mi-a adus mie. Multumesc, Gaspar, ca ai ales sa impartasesti o veste atat de frumoasa aici, pe blog. Sunt fara cuvinte.
Siegel ii intreaba pe parinti daca isi iubesc copiii intr-atat de mult incat sa coboare in propria copilarie, in locurile dureroase si sa se elibereze pe ei insisi si, implicit, si pe copiii. Cum putem face acest lucru? Pentru cei care nu sunt specilizati in psihologie/psihoterapie, putem face acest lucru singuri? Exista o anumita schema? Sau este de preferat sa apelam la ajutorul unui terapeut? Cum alegem terapeutul in acest caz? Exista terapeuti specializati in metoda lui Siegel?
Psih. Gaspar Gyorgy: Samburele transformarii propuse de dr. Siegel este sa abordam lucrurile dinspre interior catre exterior pentru a ajunge la ceea ce inseamna stare de bine sau integrare psihologica. Pentru a facilita acest proces, avem la indemana conceptul de “mindsight” – care implică trei pasi: introspectia, empatia si integrarea. Aceste trei abilitati esentiale ne ajuta sa imblanzim oceanul interior, pentru a putea naviga pe valurile vietii.
Sunt momente in care motivatia si angajamentul fata de schimbare actioneaza precum un “consilier personal” in procesul de vindecare sufleteasca, insa drumul integrarii personale poate fi mai dificil si atunci sprijinul unui terapeut este binevenit. Alegerea terapeutului este un pas important si este indicat sa cautam omul potrivit pentru aceasta calatorie catre universul interior.
Ca aplicatii clinice in cadrul Asociatiei Multiculturale de Psihologi si Psihoterapie promovam o abordare psihoterapeutica in care metoda lui Dan Siegel este integrata intr-o formula potrivita la fiecare client in parte. Informatia de maxima noutate este ca in cateva luni vom avea si primul trainer din Romania certificat in mindsight, iar Asociatia Mindsight Romania va organiza cursuri variate in acest sens, deschizand astfel si mai mult portile acestei abordari la noi in tara.
Ce se intampla in cazul in care un parinte, mama sau tata, accepta introspectia, coboara in copilarie, isi rezolva traumele si dezvolta un atasament sigur cu copilul, in timp ce celalalt parinte nu este dispus sa faca acest lucru? Este suficient ca doar unul dintre parinti sa dezvolte un atasament sigur cu copilul, in timp ce celalalt merge pe metodele si tiparele invatate in copilaria proprie?
Psih. Gaspar Gyorgy: Aceasta este o intrebare pe care adesea o aud de la clientii mei, iar la baza ei se afla un gram de frica si un strop de neinceredere. Este minunat daca ambii parteneri/parinti evolueaza in tandem, dar acest lucru rar se intampla in realitate. De cele mai multe ori, insa, schimbare este individuala si viteza acesteia este strict personala. Din fericire, atasamentul sigur cu unul dintre parinti este un tipar de relationare “suficient” de bun pentru un copil. Iar in acest caz, mintea celui care este in proces de transformare trebuie sa accepte ideea ca nu-i putem controla pe cei de langa noi – tot ceea ce putem face este sa acceptam diferenta si sa proiectam asupra celuilalt calitati care-l pun intr-o lumina pozitiva si care poate fuctiona ca un mediu favorabil schimbarii. Ceea ce am invata pe parcursul anilor de cand practic psihoterapie este ca la varsta adulta “a creste” nu este obligatoriu. Aceasta crestere psihologica este posibila doar atunci cand este oferita “cadou”, fara a astepta nimic in schimb. Cu alte cuvinte atunci cand exista iubire neconditionata.
Este posibil ca acelasi parinte sa dezvolte tipuri de atasament diferite cu fiecare copil al sau?
Psih. Gaspar Gyorgy: Realitatea ne arata ca in relationarea cu persoane diferite putem avea reactii si raspunsuri diferite – manifestarea noastra variaza in functie de ce se activeaza in noi – mai ales atunci cand functionam pe pilot automat si nu avem exercitiu in practicarea mindsight-ului. O reactivitate mai mare este un indicator al gradului de vulnerabilitate personala – aceea relatie in care imi este mai greu reprezinta simbolic contextul meu de crestere. Acestea sunt momente in care clientii mei se sperie, insa mesajul analizat dintr-o alta perspectiva este unul imbucurator – pentru ca reflecta speranta pentru un “eu” mai intreg.
Este posibil ca un parinte sa dezvolte un tip de atasament cu copilul pana la o anumita varsta si apoi un alt tip de atasament? Daca da, care sunt consecintele pentru copil si ce se poate face in acest caz?
Psih. Gaspar Gyorgy: Intrebarea cheie este ce face ca parintele dupa o vreme sa se indrepte intr-o alta directie? Este vorba despre un pseudo-atasament sanatos, s-a produs o trauma sau o schimbare majora in viata familiei? Daca vorbim despre un atasament sanatos, atunci in lipsa situatiilor traumatice extreme, relatia parinte-copil se dezvolta armonios in timp, iar parintele tine pasul cu schimbarea dand dovada de flexibilitate psihologica si adaptare. Daca “asa zisul atasament” se schimba dupa un timp, deoarece copilul intra intr-un alt stadiu al dezvoltarii si parintelui ii este grea adaptarea – atunci atasamentul de la inceput nu a fost unul sigur, ci mai degraba a fost unul ambivalent/anxios, care mima un tipar securizant de relationare.
In cazul in care un parinte a fost abuzat in copilarie, in creierul acestuia, adrenalina care a aparut in timpul abuzului intra in memoria implicita, care tine de senzatii, de emotii, de trairi, dar nu si in cea explicita, care tine de datele faptice. Prin intelegerea propriei copilarii, Siegel spune ca trauma se poate muta din memoria implicita, in cea explicita si astfel poate fi mai usor de gestionat si de integrat, de inteles si de depasit. Am inteles corect? Ce se intampla cu cortizonul, hormonul stresului, care blocheaza hipocampul? Am pierdut firul aici J.
Psih. Gaspar Gyorgy: Din fericire plasticitatea creierului face ca noi sa ne putem vindeca, daca mental gasim un sens pentru ceea ce s-a intamplat. Informatiile stocate in memoria emotionala sau implicita se pot activa in orice moment si pot erupe precum un vulcan, ceea ce face sa structura noastra psihologica sa fie una instabila. Daca insa, continuturile traumatice sunt procesate si integrate in memoria biografica, atunci prin constientizare avem acces nu doar la durere (pe care o evitam de obicei) dar si la integrare (la care nu putem ajunge daca evitam durerea) – deoarece rana emotionala este vindecata cu ajutorul resurselor noastre de adult. Hipocampul este regiunea din creier cu rolul de a interconecta diferite parti ale creierului (precum piesele unui puzzle), astfel experienta noastra din diferite momente este transformata in amintiri/memorii. Cu alte cuvinte ne putem elibera de o trauma prin faptul ca hipocampul a pus cap la cap diferite aspecte ale unei experiente (negative in acest caz) – senzatiile corporale, emotiile, gandurile, actiunile, reflectiile – intr-un context de timp si sens. Cortizolul este corelat cu sistemul emotional de identificare de pericole si auto-protectie, ceea ce face ca adesea noi sa ne protejam excesiv chiar si dupa ce pericolul a trecut, in acest caz hipervigilenta impiedica vindecarea interioara.
Siegel spune ca atunci cand parintele tipa la copil, creierul copilului se fragmenteaza. Cum adica?
Psih. Gaspar Gyorgy: Un creier functional este bine integrat, adica latura emotionala si cea rationala sunt intr-o buna colaborare, ceea ce face ca noi sa ramanem echilibrati. Fragmentarea se produce atunci cand ca urmare a unui comportament agresiv (ex. tipatul repetat) in creierul copilului se activeaza sistemul limbic, aria responsabila de supravietuire si emotii, si datorita duratei si intensitatii aceasta regiune ajunge sa devina “inflamata”. In astfel de cazuri cortexul prefrontal sau creierul superior nu mai poate sa-si faca treaba si sa asigure functiile de auto-reglare, linistire si de potrivire a senzatiilor cu interpretarea cognitiva. Astfel structura noastra devine dezorganizata si abilitatile noastre de integrare sunt fragmentate. Cu alte cuvinte este ca si cum in momente de stres s-ar produce o disociere intre ceea ce gandim si felul in care ne simtim. Sau mai concret anumite parti ale creierului sunt inchise sau suspendate, si acest fenoment este numit fragmentarea universului interior.
Ce este meditatia mindfulness, cum se practica, cine si unde o poate practica, ce beneficii are?
Psih. Gaspar Gyorgy: Mindfulness-ul se refera la o stare anume de “a fi”, fara a implica comportamentul de a face ceva anume sau a actiona in sensul clasic al cuvantului. Meditația mindfulness, numita si starea de prezenta constienta este o veche practica buddhista, care in ultimii 30 de ani a fost integrata in viata noastra de zi cu zi. Iar cercetarii din psihologie si neurostiinta ne-au aratat ca practicarea regulata a mindfulness –ului este sanatate curata si un leac extrem de bun in gestionarea stresului. Mai nou stim ca starea de mindfulness (care nu inseamna relaxare, asa cum gresit citim in unele articole sau materiale online) contribuie si la procesul de integrare, personala, relationala si fiziologica. In timpul acestei practici, creierul uman suporta o anumita stare de activare – care faciliteaza adaptarea noastra la diferitele provocari din viata de zi cu zi, oferindu-ne darul echilibrului minte-corp-spirit. Intr-un singur enunt: constientizarea ne ofera o modalitate simpla, dar foarte puternica, prin intermediul careia reusim sa ne deblocam, conectandu-ne cu propria noastra intelepciune si vitalitate. Aceasta practica nu are contraindicatii, ci necesita doar angajament pentru practica, practica si iar practica.
Text: Ana Nicolescu
Consultant: Psih. Gaspar Gyorgy,
specialist in psihoterapia cuplului si a familiei
Tel: 0740 362 681
