Eu ca mamă
comments 25

Ce rană împarți cu copilul tău? Cum transmitem rănile în familie?

Zilele trecute am simțit pe propria-mi inimă cum cele mai bune intenții ale mele ca mamă ajung să fie percepute total diferit de Măriuca, iar efectele să fie nu tocmai în avantajul ei. Și nici al meu. La fel mi-am dat seama că îi transmit, în egală măsură, și lucrurile pentru care o admir, dar și cele mă enervează. Modul în care o fac produce confuzie. Lucrurile pentru care o admir (se joacă creativ, construiește povești, mintea îi funcționează repede, receptivitate, prinde din zbor, are logică etc) le laud cu toată gura, admirativ, explicativ, uneori excesiv.

Ce mă enervează la comportamentul ei taxez prin ironii, sprânceană ridicată, ton autoritar, ceartă, dezaprobare.

Ce mă enervează la comportamentul ei este, de fapt, ce mă enervează la mine

Mă văd pe mine împiedicată, neîndemânatică, tolomacă dacă vine vorba să îmi cer drepturile și să mă laud cu ce pot. Măriuca îmi pune o asemenea oglindă în față, încât, înconștient, am crezut că dacă o taxez și o atenționez verbal, ea se corectează și automat neîndemânările se vor corecta și la mine. Greșit și irațional.

Tot în această oglindă am văzut că nu am scăpat definitiv de haina perfecționismului, așa cum credeam. Am început să o îmbrac și pe Măriuca în ea și să devin în ochii copilului meu, intangibilă și greu de mulțumit. Așa cum e mama în ochii mei și cum eu am impresia că oricât de bine aș face ceva, nu e suficient de bine pentru standarnele mamei.

Cum transmitem rana din generație în generație

Este un trio interesant pentru mine de care mi-am dat seama în acest weekend. Mama mea se critica pe ea prin mine. De la ea a pornit nevoia de apreciere, care, cred eu că stă la baza perfecționismului. Frica de eșec. Frica de a nu produce rezultate. Eu i-am preluat rana și am încercat să i-o vindec. Am vrut să fiu perfectă ca să îi fiu pansament pentru sufletul ei pentru că, nu-i așa, aprecierea mamei e cea mai importantă. Pentru că nu am avut cum să fiu pansament și pentru că nu și-a vindecat rana, eu am preluat-o și am transmis-o la rândul meu copilului meu pentru că nici eu nu am vindecat-o în mine. Măriuca încearcă să îmi fie pansament. Julie o simte pe Măriuca rănită și vrea la rândul ei să o vindece. Și așa se propagă rănile noastre din generație în generație.

Performanța se trezește în copil atunci când se simte în siguranță

Când am aflat eu că există vieți anterioare și că e posibil să mai vină și altele, m-a curpins un soi de panică. Nu voiam nici în ruptul capului să repet experiența școlii. În weekend mi-am dat seama că nu școala a fost grea pentru mine, ci blocajul meu emoțional. Eram paralizată de tesiunea că nu iau locul I la olimpiadă și mama va fi nemulțumită. Acum am înțeles că ea era mulțumită de mine, așa cum sunt și eu de Măriuca. Ea nu era mulțumită de ea și nu a știut cum și ce să facă. Nu s-a înțeles pe ea. Cerea mult de la mine. Dar cerea și mai mult de la ea pentru că adesea ne însușim atât eșecul copiilor noștri și ne biciuim că nu am fost părinți buni, cât și succesul lor pe care îl vedem ca o încununare a eforturilor noastre. Sigur că noi contribuim prin ghidare, dar să nu uităm că noi ne așteptăm ca ei să performeze în toate domeniile vieții cu tot cu rănile pe care le oferim la pachet.

Singura soluție este să ne vindecăm propriile răni

Soluția ar fi să nu le mai transmitem copiilor noștri rănile și să ne creștem singuri copiii interiori. Responsaliblitatea copiilor nu este să ne crească pe noi, pe părinții lor. Și cum facem asta? Mai întâi observăm că, așa cum zice Oana Stoianovici, noi nu percepem obstacolele la nivel cognitiv de adult, ci la nivelul emoțional al copilului. Percepția noastră este că nu putem avea acces la rezultate: nu pot să fac arts&crafts cu copiii pentru că am două mâini stângi, nu știu să conțin spațiul pentru copiii mei, nu pot să merg doar eu cu copiii într-o excursie în afara țării etc. Dar de fapt, aceasta este percepția copilului nostru interior.

Blocajul emoțional ne obstrucționează accesul la soluție

La fel se întâmplă și la copii. Dacă emoțional ei nu sunt bine, nu pot performa pe niciun nivel. Sau o fac cu efort considerabil și pot somatiza emoțiile pe care nu le înțeleg și nu le pot explica, nu pot sta față în față cu ele.

Am dus-o pe Măriuca la un Atelier de evaluare al Oanei Moraru. Oana mi-a deschis ochii și mi-a zis că Măriuca are o neliniște, un sentiment de gol care nu o lasă să performeze academic, deși are în ea toate reperele de a fi un copil bun la nivel academic. Așa am început introspecția și am aflat ce tip de rană ne leagă.

Mai mult de atât, Oana m-a sfătuit ca după fiecare episod tensionat din familie (certuri, moartea cuiva) să îi explic și să o asigur că ea este în siguranță, că noi, părinții, vom avea grijă ca totul să fie în regulă. De multe ori, lăsăm cuvintele urâte dintr-o ceartă, energia negativă și toată încărcătura, undeva în aer.

Copilul își face un scenariu care nu e în realitate, dar care îl înspăimântă și dacă noi nu îl asigurăm că el este în siguranță și dacă nu îi explicăm ce s-a întâmplat, copilul se simte pe un teren nisipos, devine anxios și are mereu un sentiment de frică. Oana spune că cei mici pot duce frica de urs, de lup, de Baba Cloanța din povești pentru că ei știu că mereu poveștile se termină cu bine. De asta are nevoie copilul, să știe că e în siguranță și că totul va fi bine indiferent de ce se întâmplă între adulți. Nu îl lăsăm singur în punctul culminant, în tensiune.

 Ce e de făcut?

  1. Ne creștem singuri copiii interiori. Lucrăm mai mult cu noi înșine, devenim mai conștienți, ne trezim. Facem diferența între răspunsurile noastre ca adulți și răspunsurile noastre când redevenim copii, în special în situațiile trigger când suntem furioși, ne este frică, ne doare etc.
  2. Fără jigniri și comparații. Rup sufletul, nu motivează.
  3. Prezență conștientă mai ales când petrecem timp cu copiii.
  4. Conținem spațiul pentru copii. Asta e grea. Avem de lucrat aici să putem face asta.

Later edit:

Pentru că am primit câteva întrebări, pun și aici răspunsurile, nu doar în comentarii.

Prezența conștientă este atunci când ne jucăm cu copilul și ne uităm la el cu interes și curiozitate, creăm o conectare cu el: ne jucăm împreună, îl auzim, îl vedem, îl apreciem, îi ascultăm toate poveștile de la grădiniță reale sau imaginare, suntem atenți la ce ne comunică, suntem acolo cu și pentru el cu el și ne ne zboară gândul în altă parte, nu ma strângem un ciorap de pe sârmă sau vorbim la teleon, ori postăm ceva pe Facebook. Foarte bine vorbește despre conectare și prezeță conștientă Otilia Mantelers la cursurile ei.

Când spun situații trigger, mă refer la acele situații de criză în care noi reacționăm impulsiv, emoțional, nu răspundem la nivel cognitiv adult. De exemplu: Măriuca a zis în gura mare la Mega Image o minciună despre mine. Eu încep să clocotesc până acasă și apoi mă apuc să o cert și să o pedepsesc. Dar de fapt nu sunt conștientă că minciuna Măriucăi în public a fost un declic pentru mine și am redevenit copilul care s-a simțit:

1. mințit în copilărie în legătură cu unele situații și

2. am simțit rana perfecțiunii – să nu care cumva să creadă oamenii de la Mega minciuna despre mine. Dacă fac un pas în afara situației o să observ faptul că ea mi-a apăsat niște butoane și că o cert pe Măriuca nu rezolvă rănile mele. Alte triggere: o melodie care îmi aduce aminte de perioada școlii, culorile fosforescente, mirosul de tei etc. Sunt practic acele situații care, dacă știi să le observi, te duc la introspecție și la multe răspunsuri.

A conține spațiul înseamnă a-l face pe copil să se simtă în siguranță prin energia ta, prin atitudine, prin echilibrul tău. E ca o plasă de siguranță la nivel energetic. Oana Moraru face o analogie la workshopurile ei: un grup gălăgios de copii intră într-o catedrală și deodată, fără să le spună nimeni, se liniștesc. Spațiul îi conține, le impune respect, are o anumită energie. Asta ar fi ideal să creăm și noi pentru copiii noștri.

Text: Ana Nicolescu

 

25 Comments

  1. Cecilia says

    Sunt mai multe expresii in acest articol care nu sunt explicate si nu pot fi intelese de cineva care nu are studii de psihologie, probabil. Intuiesc ca “prezenta constienta” de exemplu inseamna mai mult decat a fi atent la copilul tau atunci cand esti cu el si nu la rapoartele de la serviciu, dar nu-mi dau seama ce. Situatii trigger? Trigger de ce? Dar “a contine spatiul”? Ai scris cam repede articolul acesta si mai mult pentru tine, cred, decat pentru noi….

    • Ana Nicolescu says

      Da, ai dreptare, ar fi trebuit să explic. Mulțumesc pentru atenționare :). Le iau pe rând:

      – Prezența conștientă, așa cum ai intuit foarte bine, este atunci când ne jucăm cu copilul și ne uităm la el cu interes și curiozitate, creăm o conectare cu el: ne jucăm împreună, îl auzim, îl vedem, îl apreciem, îi ascultăm toate poveștile de la grădiniță reale sau imaginare, suntem atenți la ce ne comunică, suntem acolo cu și pentru el cu el și ne ne zboară gândul în altă parte, nu ma strângem un ciorap de pe sârmă sau vorbim la teleon, ori postăm ceva pe Facebook. Foarte bine vorbește despre conectare și prezeță conștientă Otilia Mantelers la cursurile ei.
      – Când spun situații trigger, mă refer la acele situații de criză în care noi reacționăm impulsiv, emoțional, nu răspundem la nivel cognitiv adult. De exemplu: Măriuca a zis în gura mare la Mega Image o minciună despre mine. Eu încep să clocotesc până acasă și apoi mă apuc să o cert și să o pedepsesc. Dar de fapt nu sunt conștientă că minciuna Măriucăi în public a fost un declic pentru mine și am redevenit copilul care s-a simțit 1. mințit în copilărie în legătură cu unele situații și 2. am simțit rana perfecțiunii – să nu care cumva să creadă oamenii de la Mega minciuna despre mine. Dacă fac un pas în afara situației o să observ faptul că ea mi-a apăsat niște butoane și că o cert pe Măriuca nu rezolvă rănile mele. Alte triggere: o melodie care îmi aduce aminte de perioada școlii, culorile fosforescente, mirosul de tei etc. Sunt practic acele situașii care, dacă știi să le observi, te duc la introspecție și la multe răspunsuri.
      – A conține spațiul înseamnă a-l face pe copil să se simtă în siguranță prin energia ta, prin atitudine, prin echilibrul tău. E ca o plasă de siguranță la nivel energetic. Oana Moraru face o analogie la workshopurile ei: un grup gălăgios de copii intră într-o catedrală și deodată, fără să le spună nimeni, se liniștesc. Spațiul îi conține, le impune respect, are o anumită energie. Asta ar fi ideal să creăm și noi pentru copiii noștri.

      • Cecilia says

        Îți mulțumesc, Ana! E un articol care mi-a dat mult de gândit.

        • Ana Nicolescu says

          Poate ar fi frumos să ne întâlnim în grup să facem terapie prin împărtășire și îmbrățișare 🙂

  2. Mădălina says

    Buna,
    Ai putea sa explici, sa detaliezi ce inseamna “a contine spatiul”?. Multumesc

  3. Cred ca a contine spatiul inseamna sa poti sa fii stapan pe tine si calm, in situatii tensionate pentru copil, el sa poata sa gaseasca in tine linistea de care are nevoie sa se poata calma. Ex. In momentul in care are un tantrum, tu ca parinte sa poti sa ramai calm, sa nu te infurii, ci din contra sa pastrezi un ton calm, dar si in sinea ta sa fii calm, nu doar la suprafata, astfel incat copilul sa se simta in siguranta in preajma ta. Ceva de genul inteleg eu, poate ne da mai multe detalii Ana.
    Situatii trigger pentru mine inseamna un moment in care o actiune a copilului trezeste in mine niste sentimente ff puternice, furie de ex, situatie care probabil pentru multi e banala, dar pe mine ma impacteaza mai tare, pentru ca probabil are legatura cu ceva din trecutul meu.

  4. Melinda Mayer says

    Pe mine m-ar interesa, daca am facut aceasi greseala, dar copilul a crescut si poarta aceasi frica, aceleasi tensiuni. Dorinta de a fii primul, cred tot mai mult, pentru a fii “pansament” pentru mine. In acelasi timp, simte ca nu e drumul lui si inceasca sa se debaraseze de aceesta constringere, lucru care -l face sa aiba a stare tensionata tot timpul.Ce pot face in cazul acesta?

    • Ana Nicolescu says

      Eu cred (dar nu sunt specialist, e doar părerea mea) că dacă noi ne vindecăm, automat reechilibrăm lucrurile și cu cei din jur și totul se așează altfel. Așa că, introspecție :).

  5. Anca says

    Foarte interesant introspectia si concluziile. Mulțumesc ca ai impartasit. Pentru a înțelege ce inseamna continerea spatiului=holding space in en am citit mai demult articolul acesta si a fost f concludent http://upliftconnect.com/hold-space/

  6. Dana says

    Bună Ana, având în vedere că nu toată lumea citește comentariile, crezi că ar fi mai bine să actualizezi articolul în sine?
    Destul de complicat limbajul pentru cineva care nu a făcut studii de specialitate dar foarte bun articolul! Mulțumim!

    • Ana Nicolescu says

      Așa e Dana, ai dreptate. Editez în corpul articolului.

  7. Pfff, m-ai descris. Eu descopar acum in terapie ca xeroxez modelul mamei si ca toate comportamentele mele anxioase de adult isi au radacinile in fricile de copil. Am primit dualitate protectie-agresivitate, fix asta dau mai departe, am primit frici si insecuritate, le predau constiincios, etc. Si am aflat ce trist – chiar daca le constientizezi, le localizezi in corp, identifici emotiile, etc e f greu spre imposibil sa “scapi” de ele.

    • Ana Nicolescu says

      Daaaa, e greu să scapi. La asta lucrez acum, la acceptare și la repoziționarea mea în relație cu rănile mele. Trebuie să capăt putere în fața lor, să le integrez în viața mea și să nu le consider evenimente negative, ci contexte de învățare. Doaaamneeee, ce bine sună în teorie!

    • Cecilia says

      Cum îți localizezi insecuritatea / anxietatea în corp?

  8. diana says

    Buna,

    multumesc pentru articol. Sunt intru totul de acord. Stiu ca problema lor este de fapt “problema noastra”. Cu toate astea, procesul in sine este la fel de greu. In cazul meu, motivul principal este faptul ca pasii facuti pe metrul patrat sunt foarte mici. Uneori am impresia ca rezolv o situatie, cand de fapt ea reapare dupa o perioada.
    De curand am citit o carte care rezoneaza puternic cu articolul tau: Povestea ta a inceput demult. Aici este explicat inclusiv pe din punct de vedere stiintific, cum preluam si ce preluam de la generatiile anterioare. E foarte interesanta si documentata.

    Bafta si mult spor

    • Ana Nicolescu says

      Mulțumesc pentru recomandare. O să caut cartea. Spor și ție 🙂

  9. Muzică de rechin. Așa se numește tot ceea ce ne tulbură… când nu ne mai vedem copilul ca fiind el – ci noi sau celălalt părinte, cu toate defectele din dotare. E o teamă de nu a deveni copilul precum omul cel mare (și rău). Iar în momentul acela problema e la noi. Din păcate, o pasăm în spinarea copilului și, prin tot felul de comparații sau analogii, nu-i mai dăm nicio șansă de scăpare.
    Nu-i deloc ușor de lucrat cu toate astea. Dar și conștientizarea e un pas. Un pas de a ne auzi, de a ne înțelege, de a simți muzica de rechin și de a lupta noi s-o închidem, înainte de a o tot transmite pe mai departe.

    • Ana Nicolescu says

      Interesant, nu știam de muzica de rechin. Mulțumesc.

  10. Mi-a placut mult articolul – acum am reusit sa il citesc pana la final. Ma face sa ma pun jos si sa ma uit in mine, in sufletul meu.

    • Ana Nicolescu says

      Oooo, e lung drumul de când începi să te uiți în sufletul tău. Și greu. Dar merită fiecare milimetru. Te susțin.

  11. Pingback: #41 Inspirația săptămânii (6 - 12 mai 2017) | Cristina Oțel

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *