Inspir și expir
Leave a comment

COCO, un film despre lumea morților și a viilor, pe înțelesul copiilor

Nu cred că ar fi putut fi un moment mai bun pentru noi să vizionăm filmul COCO, decât în a doua seară de Paște. Mi-am propus să ne uităm la el în această vacanță. Fetele îmi pun tot felul de întrebări despre moarte. În noaptea de Înviere, după ce am luat lumină, am mers la cimitir să o lăsăm și la mormintele celor care nu mai sunt printre noi. Tot cimitirul forfotea de lume, de lumină și de flori. De-a lungul anilor, de Paște, Măriuca m-a întrebat de ce mergem noaptea la cimitir și nu ziua? Dacă se face lumină și în groapă? Și dacă nu, de ce le mai aprindem lumânări? Cum adică în mormânt este corpul, iar sufletul este în altă parte și nu toată lumea se pune de acord unde e? Cei care au murit ne văd?

Eu le-am spus că există mai multe păreri despre ce se întâmplă după moarte. Le-am spus, sub diferite forme astfel încât să înțeleagă, că moartea nu este un final, ci o transformare și că uneori coincide cu nașterea și că ar putea fi chiar una și aceeași. Dacă sunteți curioși, vă povestesc în alt articol cum le-am explicat acest concept.

Curajul de a-ți accepta darul

Așa că filmul Coco a venit exact într-un moment în care Măriuca (6 ani) și Julie (4 ani jumate) aveau nevoie să integreze aceste concepte. Sau măcar să le fie mai clare. Să le vizualizeze într-un fel. Coco este o bătrână cu un dor usturător de tatăl ei. Ea nu mai recunoaște pe nimeni, nu se mai mișcă din scaunul ei, însă tot ce își aduce aminte este tatăl ei. Muzician de meserie el și-a părăsit familia pentru a merge în lume să-și cânte compozițiile. Soția lui, rămasă acasă cu Coco mică, din cauza suferinței, a scos toată muzica din viața ei și din cea a generațiilor următoare. Absolut nimeni nu avea voie să cânte, să fredoneze, să aducă nstrumente în casă, să vorbească despre muzică, să menționeze acest cuvânt. Nici măcar necunoscuții care treceau, în drumul lor, prin fața casei. Pentru a-și crește fiica, mama lui Coco a învățat să facă pantofi și asta au făcut toți cei care au venit în familie în urma ei: copii, nepoți, strănepoți, stră-strănepoți. Cu excepția unuia. Miguel.

Am remarcat aici că filmul pune accent și pe puterea și determinarea femeilor, pe adaptabilitatea lor și abilitatea de a se reorienta profesional pentru a-și susține financiar familia.

Singura noapte din an în care strămoșii ne pot vizita

Miguel este un strănepotul lui Coco. Are în jur de 11 ani și, în secret, are o pasiune, un talent, un dar: să cânte. Idolul lui este marele cântăreț Ernesto de la Cruz, iar în memoria lui are acasă, bine ascuns, un altar cu pozele lui, știe toate replicile din filmările cu el și se ghidează după motto-ul lui: trăiește clipa. Filmul, pe lângă firul epic, aduce copiilor și părinților, o tradiție din Mexic: El Dia de los Muertos (Ziua Morților). Se spune că este ziua, de fapt singura noapte din an, în care sufletele celor morți vin să îi viziteze pe cei vii să vadă ce mai fac. Cei vii presară petale de flori de acasă până la cimitir pentru ca sufletele morților să știe pe unde să ajungă acasă. Aprind multe lumânări ca să le lumineze drumul și fac un altar cu pozele lor și le aduc ofrande.

Drumul eroului în îndeplinirea misiunii

Mânat de dorința de a participa, tot în secret, la un concurs de talente, Miguel intră în capela unde era trupul idolului său Ernesto de la Cruz și îi fură chitara. Atunci ceva neobișnuit se întâmplă. El ajunge pe tărâmul morților. Aici se întâlnește cu cei care au murit din familia lui și urmează o serie de întâmplări care îi aduce pe toți mai aproape de adevăr. Planurile idolului său sunt demascate. Află, cu uimire și admiație, că și stră-străbunica lui avea darul de a cânta, dar din suferință își ascunsese toată viața și o parte din moarte, această pasiune. Află cine este muzicianul atât de blamat în familia lui și dezleagă misterul ascuns de generații.

Miguel crede în visul lui și nu renunță la el

Eu am urmărit călătoria lui Miguel din mai multe puncte de vedere. În primul rând cea a chemării, a darului său în viață: muzica. Uneori acest dar ne este dezvăluit de la vârste foarte mici, dar dacă este înăbușit chiar de familie sau de apropiați, el se poate uita. Miguel însă dă dovadă de o determinare pe care o văd doar la copii. Pentru că ei chiar cred în visul lor și nu renunță ușor. De multe ori, noi ca părinți catalogăm determinarea aceasta ca încăpățânare. Dar dacă privim mai atenți, este vorba de puterea cu care cred ei în visele lor, de cum se proiectează ei în viitor și se văd făcând acel lucru. Este vorba de faptul că pentru ei visele înseamnă realitate. Nu e nicio diferență.

Uneori uităm chiar că este ok să avem un vis și ne pierdem exercițiul de a visa

Când devenim adulți, aflăm că visul este de fapt intenția și că dacă o punem corect și ne ținem de ea, tot Universul lucrează pentru a o îndeplini. Și e cât se poate de real. De foarte multe ori mă gândesc că atunci când suntem mici suntem mult mai spirituali decât atunci când suntem adulți. Pe măsură ce creștem, ca vârstă, ajungem să integrăm conceptele altora și uităm că în noi sunt toate răspunsurile pentru propria noastră viață. Uităm de intuiție, uităm de visele noastre. Uneori uităm chiar că este ok să avem un vis și ne pierdem exercițiul de a visa. Miguel mi-a adus aminte de un vis de-al meu din copilărie. Îl uitasem complet pentru că mi s-a zis că nu se poate sau că nu ai voie. Voi ce pasiune și ce vis aveați în copilărie? Și ce ați făcut pentru a-l îndeplini.

Ai familia aici să te ghideze, Miguel

Un alt unghi din care am privit filmul a fost cel al relațiilor de familie. În cultura hispanicilor, și nu numai, cultul familiei este foarte puternic. Familia devine foarte puternică. Asta poate fi de ajutor, pentru că știi că te poți baza pe ea când ai nevoie. Însă, dacă ești puțin altfel, dacă ai puncte de vedere diferite, poți percepe familia ca pe un zid puternic și ești nevoit să convingi fiecare membru al familiei că este ok să fii diferit. Asta nu înseamnă că nu îți iubești familia și că nu puteți trăi în armonie prin aceptarea diferențelor.

Darul, visul, familia, comunicarea și iubirea

În paralel cu darul, visul și familia, mi-a plăcut că în film a fost abordată tema comunicării. De foarte multe ori luăm decizii radicale fără să știm tot adevărul, fără să cunoaștem punctul de vedere al celuilalt și fără măcar să vrem să auzim povestea celuilalt. Astfel, generații întregi se pot construi mergând doar pe jumătate din adevăr și își pot bloca bucurii și daruri pe care le au de la Dumnezeu. Își pot practic nega menirea. Foarte mult mi-a plăcut că s-a atins și tema succesului și a imaginii publice favoriabile obținute prin complot și înșelătorie.

Tot la tema comunicării voi trece și comunicarea dintre morți și vii prin această sărbătoare. Fetele au văzut că practic nu e ca și cum nu am mai ști niciodată unii de alții. Foarte emoționant a fost cum cei morți trăiesc pe tărâmul morților și pot veni la întâlnirea din Dia de los Muertos doar dacă cei vii își amintesc de ei, nu îi uită și au poze cu ei și ofrande.

Și sigur că nu putea lipsi dintr-o astfel de poveste tema iubirii: iubirea față de familie, iubirea lui Miguel pentru pasiunea sa, iubirea și dorul soției de soțul care credea că a părăsit-o, iubirea copilei pentru tatăl său, iubirea și conținerea familiei.

Simt că am ghinion pentru ceva ce s-a întâmplat înainte ca eu să mă nasc

Pentru mine ceva mai spiritual a fost dezlegarea misterului și rezolvarea problemei avute de generații, nu în lumea celor vii, ci pe tărâmul morților. Simt că am ghinion pentru ceva ce s-a întâmplat înainte ca eu să mă nasc, spune Miguel. Am legat acest concept de faptul că unele legături, blocaje, probleme, legături vin din neam, pe linie ancestrală și ne afectează într-o oarecare măsură viețile. Dacă reușim să curățăm legăturile cu neamul (neînsemnând că le rupem, doar le vindecăm), viața ia o altă turnură și nu mai transmitem generațiilor următoare blocajele și patternurile disfuncționale.

Suntem împreună atâta timp când ne amintim de ei și încă îi iubim

Pentru Măriuca și Julie, filmul a fost o ocazie de a-și clarifica anumite temeri și de a înțelege anumite concepte. Au văzut cum ceva interpretat greșit poate fi considerat un blestem, dar dacă afli adevărul, de fapt acel lucru este o binecuvântare. Cred că este cel mai bun film de animație pe care l-am văzut până acum, mai ales prin faptul că merge pe niveluri diferite de profunzime. Este o poveste atât pentru copii, cât mai ales pentru adulți. Și o liniștire, o conștientizare și o alinare pentru cei care și-au pierdut părinții sau bunicii. De fapt tot împreună suntem atâta timp cât ne amintim de ei și încă îi iubim.

Felicitări, Disney Pixar! Mulțumim, Laura, pentru DVD!

Text: Ana Nicolescu

Foto: Disney

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

* Checkbox GDPR is required

*

I agree