Inspir și expir
comments 3

50 de crize globale rezolvate în 5 zile. Cine și cum?

criza-mondiala

Meseria de profesor ar trebui să fie una dintre cele mai bine plătite meserii din lume. Nu pentru că așa este moral, ci pentru că așa este util. Marți seară l-am ascultat pe John Hunter, expert în teoria inteligențelor multiple, vorbind despre Jocul Păcii Mondiale. El se află într-un turneu european și, la invitația Școlii Internaționale Verita, a povestit la Hotel Sheraton, de la ce a pornit și unde a ajuns. Cine era John când a pornit și cine este el acum. Din prima clipă, dinainte să urce pe scenă m-a izbit simplitatea lui. Modest și recunoscător până la lacrimi de toate aplauzele, John a început să povestească drumul său ca profesor.

Dintre toți cei cu care a intrat în contact în cariera sa, cel mai mult l-au ajutat doi oameni care nu i-au zis concret ce să facă. Nu i-au dat soluții pentru problemele și întrebările lui referitoare la elevii problemă. Ci l-au îndrumat pe el să găsească răspunsul la frământările lui.

John, trebuie să faci ce e cel mai bine pentru acel copil, nu ce e cel mai bine pentru tine. Noi, profesorii, ne dedicăm celorlalți. Trebuie să găsești o modalitate de a-i fi de folos elevului, de a-l deservi. Înainte să începi să le predai ceva, află ce le place elevilor tăi, află-le pasiunile și apoi reconfigurează programa școlară folosindu-te de hobby-urile lor.

Așa a început să vâneze care sunt pasiunile elevilor lui. A aflat ce le place, a trecut de bariera ideilor preconcepute și l-a învățat geometrie pe golanul clasei folosindu-i skateboard-ul.

Introspecția este antidotul lucrurilor rele pe care le putem face pentru copiii noștri cu cea mai bună intenție

Un al doilea sfat pe care l-a primit John la începutul carierei sale a fost ca înainte să se îmbrace în haina de profesor, să facă o introspecție, să intre în sufletul lui și să vadă care sunt barierele care îl împiedică să fie bun. John face asta chiar și acum. Zilnic se analizează pe interior.

Cu aceste două sfaturi și cu o oarecare experiență în lucrul cu copiii, John a propus la oră un joc pentru că elevilor săi de plăceau gameboard-urile.

O noapte întreagă a gândit strategia de punere în scenă și a creat Jocul Păcii Mondiale

Elevii participanți sunt împărțiți pe echipe care reprezintă 4 state, iar “forțele” și efectivele acestora sunt dispuse pe 4 niveluri: marin, terestru, aerian și în spațiu. Jocul simulează problemele existente la momentul actual în lume. Copiii, cu vârste de 9 și 10 ani, trebuie să rezolve, în timpul alocat jocului, nu mai puțin de 50 de crize mondiale, printre care războaie, criza apei, crize politice etc. Printr-un set complex de scenarii, copiii sunt puși în situația de a negocia și învață să discute, să dezbată, să obțină resurse, să coopereze în caz de dezastre naturale și să rezolve tot felul de conflicte care apare între ei ca răspuns la provocările lumii din jurul lor aflate într-o continuă schimbare.

Copiii sunt lăsați să ia orice decizie doresc, atâta timp cât își asumă consecințele. Ei primesc câte un dosar cu scenarii și apoi John nu intervine peste deciziile lor. Am introdus în joc și un personaj negativ care să ne mențină vigilenți pe parcursul jocului. Rolul lui era să saboteze jocul: să îl distrugă dar în același timp să îl susțină. Altă dată John a introdus în joc un elev problemă, un agresor. El a început războaie cu toate țările. Se simțea bine, câștiga. Apoi a avut de scris câte o scrisoare tuturor părinților ai căror copii soldați au murit din cauza războiului pornit de el. Acest copil a simțit visceral jocul, l-a trăit și a învățat din propria experiență. La final a zis: Deși am câștigat toate bătăliile, am pierdut. Când ești mereu în război, pierzi. Copilul a învățat această lecție pentru că i s-a permis să eșueze într-un mediu sigur. Acest spațiu le permite să înțeleagă ce să nu facă.

Compasiunea nu se predă. Se simte organic, spontan în cadrul Jocului Păcii Mondiale.

John a gândit ca Jocul Păcii Mondiale să fie un joc no-tech, adică fără gadgeturi, tablete, telefoane și orice ar distrage atenția de la conectarea cu viața socială. Pentru că, zice John, dacă nu ai viață socială nu ai o lume. Lecția este mult mai profundă când e învățată din proprie experiență. După 5 zile, când copiii termină jocul, ei au senzația că au puterea să facă orice.

Când le spui copiilor ceva nu înseamnă că îi și înveți. Când intru la clasă le spun: asta avem de învățat azi. Cum facem? Ce metode avem? Îi las pe copii să propună soluții. Ei cad pe gânduri, se gândesc la strategii, au senzația că au influență asupra destinului lor.

Le spun că sunt și ei profesori alături de mine

John nu se teme în fața unei clase de 35 de copii. Le preferă pe acestea decât pe cele de 10 elevi. 35 de elevi sunt 35 de co-profesori. Este vorba de înțelepciunea colectivă. Ei conduc învățarea, iar John le oferă spațiul de a fi ei înșiși, fără să emită prejudecăți sau să fie critic.

Tu ai șansa să fii măreț

La finalul conferinței, John a povestit că atunci când este de serviciu la școală să îndrume copiii de la autobuz în clase, le zice fiecăruia Tu ai șansa să fii măreț. Și ne recomandă și nouă să facem asta și să credem în ceea ce spunem. Nu se știe niciodată care dintre copiii aparent năzdrăvani este viitorul chirurg care va inventa o operație pe creier sau cea care va descoperi ceva în Spațiu. Nu ne permitem să pierdem emoțional niciun copil, de accea trebuie să le dăm încredere în ei și să nu le luăm din putere.

Am plecat de la conferință cu o dorință puternică de a le favoriza fetelor mele accesul la propria putere și înțelepciune. De o săptămână le întreb ce soluții avem la diferite probleme și observ cu ochii mari de uimire cât de creative sunt și cum propun soluții simple la care noi, adulții, nu ne gândim cu mintea noastră complicată și întortocheată. Cât despre ce vreau eu să învețe, le las pe ele să descopere și am inversat rolurile: eu pun întrebările și ele răspund prin observare, comparare, activarea simțurilor tactil, olfactiv, auditiv. Și lumea este dintr-o dată luminoasă și gata să fie descoperită.

Mulțumesc pentru lecția de aur, John! Mulțumesc, Verita, că mi-ai dat șansa să cunosc un geniu.

Text: Ana Nicolescu

3 Comments

  1. Absolut fantastic, acest articol. Asa este, trebuie sa uitam de competitii in viata si sa ne focusam pe colaborari, asa cum este necesar sa le oferim incredere copiilor.

  2. Lecția despre compasiune ”predată” de acești copii prin intermediul acestui joc mi se pare incredibilă. Fascinant! Tu-ți dai seama în ce mod le programează creierul? Ce căi neuronale se crează în el? Să găsească mereu o cale de înțelegere …

    • Ana Nicolescu says

      Da, și mie mi se pare revoluționar acest joc nu doar pentru copii, ci pentru întreaga omenire.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *