Un blog care te susține să-ți remodelezi viața

De dimineata m-am trezit cu o incredere magnifica, cu o forta pe care nu stiu cum de mi-a dat-o noaptea si fara frica de operatie. Apoi, cand m-am uitat la ceas si am vazut ca peste doua ore, un laser imi va decupa in cornee, m-a apucat, din nou teama. Teama de a nu-mi pierde vederea, cea mai mare teama, cea mai importanta. Mi-am privit fetele cu tot sufletul, cu toata dragostea, le-am iubit mult si, in timp ce Bogdan a dus-o pe Mariuca la gradinita, iar bunica mea cea buna si sufletista a ramas cu Iulia, eu am coborat la masina. Am pornit-o. Aerul rece imi facea bine si imi taia din emotie. Il respiram profund, ca si cum nu-mi ajungea.

Priveam masinile cum se scurg prin fata mea si imi ziceam ce dar binecuvantat avem, acela de a vedea si cat de putin il pretuim pentru ca il avem. La fel ca si alte lucruri, situatii, relatii, oameni, simturi, emotii, sentimente, experiente pe care le luam de-a gata, fara a le constientiza si a le sarbatori in fiecare zi. Bogdan a venit cand ma framantam cel mai tare de frica si de anxietatea ca nu o sa ajung la timp. S-a asezat fumand la volan si a pornit smucit, cu avant. Nu am avut unde sa ne ducem prea cu elan. Ne-am orpit in coloana de pe strazile inguste marginite de blocurile de 10 etaje. Totul parea ca ma copleseste. Inaltimea lor, stopurile rosii ale masinilor care formau un sir interminabil, haina de blana care ma gadila enervant pe fata, caldura din masina care imi impingea aerul cald sugrumat de oxigen, dar mai ales gandurile mele. Ah, ce as fi avut nevoie de o imbratisare stransa, sa stiu ca apartin cuiva, iubirii, tandretei, bunatatii, sa ma simt mica in niste brate puternice si portectoare, sa simt ca apartin unui suflet bun. Si aveam nevoia de apartenenta pentru ca nu voiam sa ma simt singura…

La Carrefour am facut dreapta pe Plevnei, apoi stanga pe o strada si a doua la dreapta si am ajuns in fata la Ama Optimex. Si brusc, imi doream sa nu fi ajuns. Imi venea sa plang, dar simteam ca nu pot, ca nu as fi gasit intelegere. Nu stiu de ce o cautam si de ce nu faceam ce simteam… Am intrat la receptie. Am completat, aproape tremurand, fisele de consimtamant, mi-am asezat haina la cuier, mi-am lasat ochelarii pe canapea, alaturi de geanta si de plicul mare si alb cu analize, am lasat orice speranta la intrare si pe Bogdan uitandu-se cu teama si frecandu-si mainile. O asistenta foarte de treaba mi-a explicat toti pasii inainte de operatie. Mi-a dat botosi, halat si casca de unica folosinta, apoi m-a asezat pe un scaun. In fata mea, vedeam doua usi care se deschid ca la metrou. Deasupra lor scria “Bloc operator”. Should I stay or should I go?, mi-a venit sa cant. Ce reactie ciudata (pentru mine) in conditii de frica.

Asistenta mi-a spus ca-mi face o injectie pe vena si s-ar putea sa nu fie prea placuta. I-am zis sa nu ma subestimeze ca am nascut de doua ori, deci sigur va fi apa de ploaie injectia. A zambit, a consimtit si mi-a facut cat de usor a putut injectia. Am apreciat-o pentru asta. Am intalnit asistente care, dupa ce le-am spus ca sunt ok, nu mi-e teama de injectii, se infigeau cu acul in vena de mi-o spargeau si-mi faceau ditamai hematomul. Apoi asistenta cu ochelari cu rame indigo mi-a pus picaturi in ochi, anestezie locala. Apoi mi-a dezinfectat fata cu betadina. Apoi alte picaturi, apoi mi-a dezinfectat ochiul si asta a usturat rau. Alte si alte picaturi anestezice pana usa de la blocul operator s-a deschis, iar respiratia mea s-a oprit. Dr. Andrei Filip m-a intampinat cu bratele larg deschise, cu zambetul larg si cu multa caldura si energie pozitiva: Ce faci? Cum esti?

–          Mor de frica, cum sa fiu?

Mi-a explicat toti pasii interventiei ReLEx Smile, mi-a spus tot ce aveam nevoie sa stiu, mi-a raspuns la toate intrebarile calm, ingaduitor, cu multa rabdare ca si cum as fi fost primul pacient, insa cu atata siguranta si incredere ca doar face asta de-o viata.

Inca o serie de picaturi, despartior de pleoape si gata sub laser. Operatia a inceput cu ochiul drept. Stiam ca odata ce laserul incepe sa taie nu mai e cale de intoarcere. Mi-am spus ca tot ce mi se intampla are un scop si ca sunt convinsa ca trebuie sa invat cat mai multe din experienta asta, sa o traiesc intens si sa o savurez. Am vazut intai o lumina verde. Dr. Andrei Filip numara secundele cat trebuie sa stau nemiscata, 21 in total, apoi mi-a spus ca e ok daca nu mai vad lumina verde, sa ma uit in continuare in lumina pe care o vad, sa nu misc ochiul, 7 secunde. Gata. Mi-a indepartat lentila decupata de laser, a verificat daca ea este intacta, sa nu mai fi ramas resturi din ea. Apoi acelasi traseu, la ochiul stang. Nu a durat mult interventia, cred ca pana in 10 minute. Nu am avut timp sa ma gandesc la nimic mai mult de o secunda, si oricum am preferat sa ma concentrez pe indicatiile medicului si sa cooperz cat se poate de bine.

Dupa operatie, am facut o poza cu Dr. Filip, asa zice ca face cu toti pacientii. La fel de zambitor, calm si cald, mi-a zis ca ne vedem maine la control si ca o sa fie totul perfect. Apoi asistenta de treaba mi-a dat cateva flacoane de picaturi, unele cu antibiotic, altele antiinflamatoare, altele, lacrimi artificiale, un antiinflamator oral si un pansament gastric. In trusa pentru acasa sunt si cateva servetele pentru igiena ochilor pentru ca nu am voie sa ma spal pe fata deocamdata. Mi-a recomandat sa port ochelarii de soare, sa nu ma machiez timp de o luna, sa am grija sa nu imi intre nimic in ochi, nici macar apa. Stiu ca mi-a spus mai multe, insa eu nu le-am retinut pe toate pentru ca aveam o stare de lesin, combinata cu entuziasm, simteam cum frica a lasat in locul ei un fel de emotie negativa care trebuie sa se consume intr-un fel.

Am ajuns acasa la ai mei in jur de ora 10. Am ales sa nu ma duc acasa la fete ca sa evit orice fel de contact astazi si sa dorm linistita pentru ca nu stiam cum o sa-mi revin. Am simtit nevoia sa stau in pat cu ochii inchisi pana la 13.30. Ma trezeam din ora in ora sa-mi pun picaturile. Unele dintre ele ustura rau. Am lasat toate jaluzelele la geamuri pentru ca lumina ma deranja si ma facea sa lacrimez puternic. Am simtit senzatia de nisip in ochi si am vazut in ceata vreo 5 ore. Apoi lucrurile au inceput sa se limpezeasca de la ora la ora.

Parintii mei m-au rasfatat, asa, ca atunci cand eram mica. M-au lasat sa-mi aleg in ce pat vreau sa dorm, mama mi-a pus asternuturi noi care miros a acasa, a caldura, a credinta, a bucurie, a copilarie. Tata mi-a comandat ce am vrut eu sa mananc (tagliatele con gamberi si cheese cake) si am ciocnit un pahar de cognac pentru sanatate si lumina. M-am simtit iubita, rasfatata, apreciata, m-am simtit copilul matur care isi merita viata pe care o are, parintii  si copiii pe care ii are.

Mariuca m-a sunat si mi-a zis ca ii e dor de mine si ca a vrut sa vorbim pentru ca nu mai stia cum era vocea mea. Iulia mi-a zis intruna mama si eu m-am topit de dorul lor. Insa am vrut sa profit de ziua si de noaptea care vine, sa fie numai pentru mine, sa ma bucur si sa fac tot ce nu am putut sa fac in 4 ani de cand dorm exclusiv cu fetele mele. Iar pentru asta, acasa la mine este mobilizata o armata de 3 adulti sa aiba grija de doua copile blonde cu ochii albastrii, de 3  si de 1 an jumatate.

Multa lumina in suflet va doresc si pentru cei care au nevoie de o astfel de operatie, nu asteptati ca mine, 10 ani. De fapt, cred ca a trebuit sa astept 10 ani ca sa am parte de tot ce e mai bun. Deci faceti asa cum va spune inima. Multumesc Dr. Andrei Filip pentru implicare, multumesc Cristina Cojucar Toma pentru curaj si va multumesc tuturor celor care m-ati sustinut cu cuvinte frumoase si bune.

Text: Ana Nicolescu