Un blog care te susține să-ți remodelezi viața

Pe 20 octombrie 2018 Pagina de Psihologie și Mozaic Media invită șase personalități publice să  vorbească despre ceea ce reprezintă sensul vieții lor și despre adevărurile pe care le-au descoperit prin intermediul profesiei lor. Conferința se numește Epic Talk și motto-ul ei este: de calitatea relațiilor  noastre depinde calitatea vieții noastre.

Despre ce vor vorbi cei 6 invitați?

• Andreea Esca – Despre relația dintre oameni și munca făcută cu pasiune
• Gáspár György – Despre relația dintre partenerii de cuplu
• Adrian Hădean – Despre relația cu mâncarea
• Oana Moraru – Despre relația dintre profesori și elevi
• Mirela Retegan – Despre relația dintre părinți și copiii mici
• Diana Stănculeanu – Despre relația dintre părinți și adolescenți

Cele șase discursuri #EpicTalk vor fi urmate de o conversație purtată între Gáspár György, ceilalți cinci invitați și public, pe tema relaționării cu sine.

 

Dar până atunci, mi-am propus să vi-i prezint pe speakeri altfel decât îi știți prin prisma discursurilor lor. Am considerat că uneori ne ascundem în spatele a ceea ce știm să facem cel mai bine și nu ne expunem publicului unele părți din noi care ne întregesc și ne fac și mai umani. Așa că am amestecat temele de discuție de la conferință și iată ce a ieșit.

 

Pe Mirela o văd mereu muncind, așa că mi-am dorit să o întreb despre relația ei cu munca 

Am ajuns să cred că nu există echilibru între muncă și familie, ci doar perioade în care oferim 80% carierei și 20% familiei, alternate cu perioade de 20% carierei și 80% familiei. (Procentele pot varia, desigur). Pentru mine provocarea este să echilibrez între ele cele două perioade dezechilibrate. La tine cum e?

Mirela Retegan: Mă număr printre norocoșii care nu au muncit niciodată ca să-și plătească facturile. Am câștigat banii de care aveam nevoie, făcând ceea ce îmi plăcea, indiferent că tricotam, făceam jurnalism sau evenimente pentru familie. Nu există procente prestabilite: „acum voi aloca X timp pentru familie, X timp pentru job. Le-am făcut dintr-una în alta.

În ziua în care am născut, dimineața am trecut pe la radio să las lucrurile în ordine. La o lună și jumătate după naștere, alăptam copilul pe terasa radioului. Am căutat mereu locuri și activități care să-mi placă și în care să pot să iau și copilul atunci când era nevoie. Iar după ce Maya a crescut mai măricică, o implicam în activitatea mea și reușea să câștigăm mai mult timp împreună.

Am refuzat un matinal la radio pentru că Maya începea clasa I și mi s-a părut important să fiu acasă în fiecare dimineață. Și în fiecare seară, ani la rând, eu i-am citit povestea de seară după care ieșeam în oraș sau făceam lucruri pentru mine. Mărturisesc că am o relație specială cu timpul. El mă iubește și parcă se mulează după nevoile mele. Îmi place să spun că pentru oamenii pe care îi iubesc și pentru ceea ce-mi place, am tot timpul din lume. În rest, sunt foarte ocupată.

Pe Gáspár am vrut să îl scot complet din zona muncii.

 

Dacă azi ai face pentru prima oară cunoștință cu mâncarea, ce i-ai spune? Ce tip de relație ți-ai dori să ai cu ea? 

Gáspár György: Foarte bună întrebare. M-am gândit destul de mult la ce să răspund. La început, am încercat să-mi imaginez care ar fi reacția mea, știind că nu sunt chiar spontan din fire și nici nu fac față prea bine situațiilor noi. Apoi mi-am zis: Fie ce-o fi, îmi iau inima-n dinți și o întreb dacă ar vrea să ne cunoaștem mai bine! Într-un mod interesant, îmi imaginez mâncarea ca pe o prezență feminină și hrănitoare, în același timp, adică o sursă de energie și vitalitate.

Este clar că mi-aș dori o relație conștientă, una în care să existe respect și apreciere. Dar cred că, în realitate, conexiunea dintre mine și mâncare este una definită de frustrare, încăpățânare și ceva rezistențe din partea mea. Există, de regulă, unele diferențe între ceea ce vrem sau ne imaginăm că vrem și ceea ce se întâmplă în realitate. Crescând într-o familie în care uneori ne lipsea nu doar afecțiunea sufletească, dar și hrana, experiențele bazale mă împiedică să mă bucur cu adevărat de imaginea feminină a mâncării. Simt că o vreau aproape, că este importantă pentru mine, că nu pot să trăiesc fără ea și totuși ceva mă ține departe.

Există ceva ce spulberă bucuria întâlnirii și posibilitatea unui conviețuiri armonioase. Iar această realitate nu-i nici ușor de acceptat și nici de digerat, deoarece apare vinovăția care mă întreabă zgomotos – Ce nu-i în regulă cu tine? Poate ar prinde bine să-i spun cât de mult mi-a lipsit „acolo și atunci” și cât de frică îmi este să nu mai sufăr… din cauza ei.

Dar în mod cert nimeni nu-și poate vindeca rănile sufletești fugind de relație și evitând vulnerabilitatea indusă de iubire. De aceea, o iau în brațe, o  strâng tare, tare… mă pierd în pofta de-a iubi și a fi iubit… apoi îi permit să-mi vadă durerea, să-mi șteargă lacrimile și să-mi țină companie. Încă simt frică pentru mine, pentru ea, pentru noi… dar cine ne-ar mai putea despărți odată ce ne-am văzut și auzit cu adevărat? 

 

La Andreea am avut emoții. Mi-a luat mult până am formulat întrebarea. Știam ce vreau să întreb, dar totul trebuia să fie ok – și ideea întrebării, și cum este formulată – că doar e Andreea Esca. Mi-am dorit să o vedem altfel decât perfectă. Așa că am întrebat-o despre relația părinte-copil.

 

Poate mai mult ca oricare alt rol, cel de părinte ne face să ne îndoim de noi. Care au fost cele mai mari frustrări provocate de statutul de mamă și la ce evoluții spirituale/emoționale au contribuit? 

Andreea Esca: Prima întrebare când am dat de greu a fost: cum să rezolv niște probleme atât de complicate fără să fi fost la o școală care să mă învețe cum să fac? Asta era cea mai mare frustrare. Că nu știu cum să rezolv o problemă și că nici n-am nicio vină. 🙂 Și m-am mai întrebat dacă oare pentru părinții mei a fost la fel de dificil? Că mie nu mi se părea. J În orice caz, la 30 de ani distanță, eu tot din instinct am rezolvat majoritatea situațiilor. Dar poate că este util să mai stai de vorba sau măcar să asculți ce au de zis unii și alții, mai școliți în acest subiect sau mai trecuți prin el chiar și fără școală. Pentru că un mare pediatru american căruia îi luasem un interviu de mult îmi spusese câteva lucruri de care am ținut cont în adolescența Alexiei și care m-au ajutat.

Copiii în cazul meu au contribuit cu siguranță la a mă învăța “răbdarea”. Și îmi produc cele mai mari furii, dar și cele mai mari bucurii. Întotdeauna am considerat că oamenii geniali, au defecte pe măsură. Așa și cu copiii, îți iau atât cât îți dau! Infinit!

 

Pentru mine Oana este un model de perseverență. Pentru că este tot mai prezentă la evenimente publice, pentru că își deschide o școală și în București, pentru că este o persoană cu orarul plin (cel puțin așa pare din exterior), mi-am dorit să știu…

Care este cea mai mare provocare de cuplu pentru tine ca persoană publică?

Oana Moraru: Nu sunt atât de mult o persoană publică încât să existe cu adevărat vreo presiune pe viața de acasă. În schimb, stilul meu de lucru, zilele pline, nevoia de a planifica mereu, de a estima, de a organiza, de a ajuta, de a prelua poverile de moment ale altora, (de pildă, ale angajaților, în momente dificile, ale copiilor, ale părinților), de a clarifica, discuta, explica, negocia, împăca, stimula, direcționa etc – toate acestea sunt atribute ale energiei masculine.

Oricare femeie care își petrece ziua activându-și preponderent identitatea rațională, masculină, controlată – ajunge deseori să se devitalizeze și să regăsească mai greu polaritatea de care are nevoie un cuplu ca să dureze. Cred că asta e cea mai mare provocare – să știu să mă așez în cine sunt ca femeie și să evit să mă identific cu rolul meu social și profesional și acasă.

De altfel, orice confundare a sinelui cu ceea ce facem zilnic va aduce un dezechilibru în familiile noastre. Cred că la întoarcere acasă, ca sa ne conectăm real la celălalt, trebuie să ne golim de energia dată de serviciul nostru și să ne privim unul pe altul, în fiecare zi, dezbrăcați de măști și misiuni sociale și retrași conștient înapoi în matca noastră naturală – feminină sau masculină.

 

Pe Adi mi-am dorit să îl văd ca tată, cum se joacă cu copilul lui, ce emoții stârnește statutul de părinte în el.

Care era jocul tău preferat în copilărie pe care acum l-ai juca cu copilul tău, dar nu o faci?

 

Adi Hădean: Mă joc cu el tot ce-mi plăcea în copilărie și e potrivit vârstei.

 

Diana vorbește mult despre adolescența copiilor de acum, iar eu mi-am dorit să aflu mai mult despre adolescența ei.

Povestește-ne despre profesorul care te-a inspirat în anii adolescenței și a contribuit, măcar puțin, la cine ești tu acum. Ce a fost inspirațional la el? Ce i-ai spune dacă l-ai întâlni acum? Ar fi ceva din metoda lui aplicabil în școlile de acum?

Diana Stănculeanu: Profa de literatură universală din liceu, doamna Lelia Mușat. Mi-a fost și dirigintă în clasele a XI-a și a XII-a. Ironia face că în primul semestru al clasei a XI-a nu am fost foarte încântată de prezența ei la clasă, din simplul motiv că o pierdusem pe diriga primilor doi ani de liceu și simțeam că mi-e greu să accept pe altcineva, o voiam înapoi pe diriga mea.

Nu am făcut un secret din antipatia pe care am manifestat-o mai degrabă pasiv, dar suficient de evident. Cred că a înțeles atunci că este vorba despre relația mea pierdută, despre suferință, și că ea doar se întâmplă să ocupe un loc pe care eu nu credeam că îl merită… cel puțin nu încă.

M-a cucerit cu cărți și discreție. A descoperit rapid dragostea mea pentru cărți și, prin

intermediul disciplinei pe care o preda, Literatură Universală, m-a introdus și acompaniat în cel mai fascinant univers – cel al cărții clasice internaționale. Timp de doi ani, mi-a fost ghid printre autori, curente, epoci și concepte. Nu a fost niciodată despre programă, a fost despre iubirea pentru carte.

Discreția a venit din celălalt rol – de dirigintă. Nu l-a exercitat niciodată evident în preajma mea. A fost acolo, dar nu și-a impus prezența. Cred că a așteptat să merg eu către ea; nu am făcut-o niciodată, deși vedeam cum, pentru mulți colegi de-ai mei, copleșiți de volbura vârstei, a fost mereu “mama” de la liceu, ascultătoare și înțeleaptă. Dar pentru mine diriga era altcineva.

Ce i-aș pune cum?

Mulțumesc! Dar nu i-aș mulțumi pentru darul cărții, l-aș fi primit oricum. I-aș mulțumi pentru că a înțeles că răceala și comportamentele mele de respingere au venit din pierdere și suferință, pentru că nu mi-a reproșat niciodată asta și pentru că nu a așteptat să primească și din partea mea simpatia și dragul pe care le-a stârnit aproape instant în inimile colegilor mei.

Ar fi un pedagog minunat și astăzi. De ce? Îi plăceau copiii, chiar și adolescenții, și nu făcea un secret din asta. Era atentă, ne-a observat mult, a înțeles multe; nu intra în jocuri de putere cu noi, a fost acolo matern, pentru colegi cărora le-a fost extrem de greu în perioada aceea. Cu ea, totul a fost despre relație, nu despre programă. 

Și, culmea!!! Citeam și învățam la disciplina domniei sale de parcă viața noastră depindea de asta.

 

Așa vorbesc cei șase speakeri cu inimile deschise despre relațiile din viețile lor, altele decât cele care le sunt profesional la îndemână. Dacă v-au plăcut, dacă au rezonat cu voi, dacă au stârnit ceva în voi, mergeți pe 20 octombrie la Epic Talk să îi vedeți pe scenă cum vorbesc despre ceea ce știu cel mai bine să facă. Înscrieri aici.

Text: Ana Nicolescu