Uncategorized
comments 8

Despre dotari, donatii si pseudo-Dumnezeii de la Polizu

Joi, 18 decembrie, 7.30 dimineata, mail de la Delia:Draga inotator la Swimathon Bucuresti 2014, iti multumim ca ai ales sa inoti la Swimathon 2014, competitia de inot cu strangere de fonduri pentru 28 de cauze umanitare. Inotand ai sustinut Asociatia Unu si Unu, care a strans suma de 10 666 lei. Felicitari pentru initiativa ta! Datorita tie si donatorilor care au sustinut proiectul “Fire de dragoste”, sumele stranse au fost cheltuite in totalitate pentru realizarea a 110 cuiburi in care prematurii sunt incalziti si isi pastreaza temperatur corpului si 130 de seturi impletite de caciuli si botosi pentru ei. Acestea au ajuns in 4 maternitati din Bucuresti: Polizu, Cantacuzino, Pantelimon si Filantropia. Ele vor ramane in patrimonial maternitatilor si vor salva viata altor generatii de prematuri”.

Joi, 7 mai 2014, de ziua mea, comunicat de presa Salvati Copiii Romania: “In 2014, Dorna a extins promisiunea de sustinere a copiilor nascuti prematur si catre mamici, creand in premiera proiectul denumit “Fereastra de Speranta”, implementat in Maternitatea Polizu din Bucuresti. Geamul care desparte camera de asteptare de salonul de terapie intensiva in care se afla nou-nascutii prematur a devenit suport al mesajelor de sustinere trimise de mii de romani mamelor care asteapta sa isi vada bebelusii. Acestea petrec, in medie, aproximativ 10 minute pe zi cu micutii lor, in rest este doar asteptare”.

Joi, 17 aprilie 2014, mail de la Alexandra (Salvati Copiii Romania) la finalul unei campanii de strangere de fonduri pentru dotarea maternitatilor cu incubatoare pentru copiii nascuti prematur: “Mii de multumiri inca o data pentru sprijinul acordat. Cu ajutorul tau vietile multor copii vor fi salvate.”

Joi, 4 decembrie 2014, dimineata. Sms: “Naste acum!”. Incep sa-mi tremure mainile, sa mi se sugrume vocea in timp ce-l strigam pe Bogdan prin casa, sa mi se umple ochii de lacrimi, sa imi frec mainile. Naste asa repede!?!!? Trebuia pe 22 decembrie cel mai devreme. Imi fac griji, imi trec tot felul de ganduri prin cap. Ganduri rele. Nu stiu incotro sa o apuc, cum sa ma imbrac mai repede, cu cine sa o las pe Iulia, cine sa ii dea sa manance Mariucai si sa o duca la gradinita. Sun la Polizu la o asistenta care a fost alaturi de mine la ambele sarcini. “Naste? E bine?” “Da, naste, nu am avut ce sa facem, a trebuit sa intre in operatie, altfel era risc matern. Lasati-ma 10 minute sa ma duc in sala si va spun in ce stadiu este.” 10 minute trec greu. Gadurile rele revin. Bogdan nu-mi intelege agitatia ceea ce imi creaza si mai mare axietate. Bunica mea se uita intrebatoare la mine. Ma uit in ochii ei si ii dau de inteles ca nu stiu nimic inca si sa ma lase in pace ca nu pot nimic acum. Ma citeste si o ia, buna si calda, pe Iulia sa se joace cu ea.

Tic-tac-tic-tac. Sun. “E bine. A nascut.”, zice asistenta. “Amandoua sunt bine? Bine-bine sau asa, cu jumatate de gura, ca nu pareti prea convinsa.”, zic eu. “Sunt bine, doamna Nicolescu, haideti, va asteptam aici!”

Tatal micutei fetite nascuta prematur vine sa ma ia cu masina. E vesel si incearca sa-si stapaneasca lacrimie de emotie. “Heeeeei, sunt tata!”. “Sa va traiasca si sa fie sanatoasa si sa cresteti frumos impreuna.” Ii zic cu vocea sugrumata, incercand un zambet crispat. Eu nu pot sa ma bucur pana nu le vad pe mama si pe iubita ei mica, pana nu ma conving eu ca sunt bine.

Ajungem la Polizu, vorbim cu asistenta, cu anestezista, cu inca o asistenta, ne plimbam putin pe holuri si pe scari, ca doar asta e procedura intr-un spital de stat. Aflam ca a fost o nastere cu risc mare si pentru mama si pentru copil, o nastere grea, care a constituit o urgenta majora pentru medici. Ni se spune ca a avut noroc ca era internata in spital pentru ca altfel nu mai ajungea sa nasca si le pierdeam pe amandoua. Ce bine ca mama fetitei l-a ascultat pe profesor cand i-a spus sa se interneze. A fost singurul care a vazut riscul acolo unde alti 3-4 ecografisti nu vedeau aproape nimic. Tatal fetitei constientizeaza riscul. Ii mai spun ce mi-a zis Prof. Banceanu despre sarcina cand am fost la el. Parca i se inmoiae genunchii. E firesc. Incerc sa nu ma uit la el. El nu se uita la mine. Suntem unul langa altul si o asistenta completeaza fisa copilului.

“Cand putem sa o vedem?”, intrebam. “Urcati la etaj si vedeti acolo.” Urcam. Stiu drumul. Nu de la fetele mele, ele au fost nascute la termen, Slava Domnului. De la conferintele de presa. La etajul 2, o echipa de Dorei, care mai de care mai zgomotosi, demonteaza “Fereastra de Speranta.” Mi se pune un nod in gat. Nu vreau sa accept situatia. Poate pentru multe mame, aceasta a fost o binecuvantare, desi nu tiu cat de des era pornit retroproiectorul. Nu pare sa-i pese nimanui de acolo, nici de zgomotul creat, nici de golul creat. Prin locul lasat de speranta, incerc sa disting, printre jaluzelele opace, micuta luptatoare nascuta in acea dimineata. Nicio sansa. Mi se pare crud.

Ma gandesc la mamele care nu isi vad copiii. O asistenta iese, ma vede, ma masoara cu o privire taioasa de sus pana jos. I-o intorc la randul meu cu spranceana ridicata. Un fel de “comentezi”? Da ochii peste cap si pleaca mai departe. Ii “binecuvantez”, in gand, aroganta.

Tatal reuseste sa intre la Terapie Intensiva la nou-nasctuii prematur. Bine ca l-au lasat. Iese dupa nici un minut pentru ca un copil necesita manevre de resurscitare. Dar i-a facut o poza printesei. Mi-o arata mandru. Nu se vede nimic. E totul in ceata. Eu zambesc. “Sa pastrezi poza asta. Asa avem si noi una de cand a vazut-o Bogdan prima oara pe Mariuca. ” El zice ca s-a reflectat blitzul in geamul incubatorului. Eu stiu ca i-a tremurat mana de emotie si insist sa nu stearga poza. Mai asteptam putin sa vedem daca mai poate vreunul din noi sa intre. Nimic. Pustiu. Mai ies asistente foarte rar. Nici nu ne baga in seama. Parca suntem incolori, invizibili, parca vocile noastre nu se aud. Eu ma gandesc la cat de mult se schimba oamenii cand sunt in fata camerelor de filmat si ale bliturilor. Unde sunt acele asistente binevoitoare de la conferinte?

Plecam la etajul 1 la Terapie Intensiva lehuze. Intra el. Iese dupa nici un minut. “Nu vrea sa vada pe nimeni.” Ma panichez, vreau sa o vad si mai mult, vreau sa o strang in brate si sa-i zic ca totul o sa fie bine, ca o sa fie cea mai buna mama din lume, ca peste o luna nici nu o sa-si mai aminteasca durerile, ca o sa se bucure cu soricica ei mica si ca o sa-i faca cele mai frumoase bentite si fundite din lume, ca o sa o imbrace cu tutu-ri si o sa fie mandra de ea. Vreau sa-i spun ca fetita ei e bine, dar nu stiu inca acest lucru. Si imi vine sa plang de neputinta. Iese asistenta anestezista si ne zice sa o lasam sa se linisteasca si sa venim dupa vreo 2 ore. “Cum sa se linisteasca singura? O sedati? Ce ii faceti? Nu i-ar fi mai bine sa stie ca sotul ei e aici cu ea?”, intreb eu. “Haideti, reveniti dupa 2 ore!” M-am simtit maturata ca un gandac. Imi venea sa o imping, sa o dau la o parte, sa strig. Dar nu aveam glas, nu aveam putere, parca nu eram eu.

Ne-am dus in salon sa ii strangem lucrurile. In timp ce tatal micutei ducea valiza la masina, eu mi-am incercat norocul la prematuri. Iese Prof. Stoicescu. Grabita, incruntata. “Buna ziua, este aici o fetita care s-a nascut prematur, de urgenta, in aceasta dimineata. Stiu ca nu imi puteti da multe informatii concrete, dar e bine avand in vedere prin ce a trecut?”. In timp ce se grabea spre lift, mi-a zis zeflemist ca e prea devreme sa se pronunte. “Pot sa o vad?” Usa la lift s-a trantit inainte sa-mi dea raspunsul.

Si mi-am amintit de managerul spitalului care spunea la o intalnire a Asociatiei Unu si Unu ca medicii ar trebui sa fie mai rabdatori cu pacientii lor. Da, asa e. Mai umani, mai calzi pentru ca familia are dreptul sa stie mult mai multe informatii. Faptul ca nu pot fi vazuti prematurii mi se pare un abuz. Sunt de acord ca exista riscuri, sunt de acord ca prematurii sunt salvati de incuatoare, insa psihic, pentru copil, mama este universul, nu lumina puternica, zgomotele si mai puternice, asistentele scarbite de sistem si prost platite.

Faptul ca mamele au acces la ei cateva minute pe zi, la fel, abuz. Nu pun la indoiala profesionalismul Prof. Stoicescu, nu pun la indoiala ca a salvat mii de vieti pana acum, pentru asta, jos palaria. Insa latura umana lasa mult de dorit. Desigur, altfel au stat lucrurile cand ne-am intalnit la conferintele de presa. Mult mai zambitoare, mai calda, mai umana doamna profesor. Daca si-ar pastra aceste calitati si pentru parintii speriati, mai ales pentru cei la primul copil, ar fi un pas inainte. Poate ar fi trebuit sa-mi incep asa discutia cu doamna Stoicescu, ca ne-am intalnit la multe conferinte si poate lucrurile ar fi stat altfel. Insa am ales sa fiu un om de rand. Si asa am fost tratata. Am ales sa fiu un om de rand pentru ca nu mi se pare normal sa trebuiasca sa spui cine esti, ce faci, cu ce au ajutat ca sa fii bagat in seama, ca sa ti se raspunda la o intrebare la care ai dreptul sa stii raspunsul.

Am bagat capul la prematuri si am intrebat daca pot sa o vad pe micuta. “V-a dat voie doamna profesor?” “Nu, ca nu e de gasit” “Asteptati pe hol, o sa vina.” “Doua minute, intru si ies imediat” “Va rog sa inchideti usa”. Asistentele acre se credeau Sfantul Petru la usa incubatorului. Am iesit pe hol. Abia atunci am observat multi alti parinti. Asteptau acelasi lucru. Ca doamna cu putere sa le dea voie la propriul lor copil, sa le spuna macar doua vorbe, sa fie mai pamanteana, sa coboare de pe soclu.

Am mai asteptat 15 minute si am coborat. La etajul 1 am avut mai mult succes si m-au lasat sa intru la mama fetitei. “Sa nu stai mult ca imi vine sa plang.”, mi-a zis. “E bine sa plangi, nu tine in tine. Ai trecut prin multe azi. Ai o fetita minunata. Esti mama.” “Ai vazut-o?” “Pe mine nu m-au lasat, dar i-a facut M o poza.”

“Haideti, gata, lasati-ne sa-i facem tratamentul.”, mi-a spus impunator asistenta. Am iesit. Mi-am mai incercat, fara succes, inca o data norocul la prematuri. Apoi am plecat cu un gust amar si cu gandul ca in spatele masinariilor care ii tin in viata pe prematuri sunt cadre medicale care poate au uitat ca aceasta meserie se alege din dragoste pentru oameni. Oare chiar asa de mult ne-am dezumanizat? Omul, sufletul nu mai conteaza? Neputinta parintilor, frica, ingrijorarea, asteptarea nu reprezinta nimic pentru cadrele medicale? Filosofez prea mult. Lucrurile stau mult mai simplu. Asistentele se hranesc cu neputinta si frica parintilor. Asta le face mai puternice, mai Dumnezei. Nu iti dau voie sa-ti vezi copilul cand simti sau cand vrei, ti-l hranesc cu formula chiar daca tocmai ce l-ai alaptat (asta le garanteaza linistea pentru 3 ore), nu iti dau voie sa stii mai nimic despre copil, nu iti dau voie la pompa de muls, e un privilegiu sa ai acces acolo, nu iti explica cum sa speli copilul, cum sa-l alaptezi, cum sa-i pansezi buricul necazut, ce sa mamanci, cum sa dormi. Despre conectare, iubire neconditionata, alaptare la cerere… day dreaming.

Pe seara, am primit o poza clara: micuta mea iubita statea intr-un incubator cu siglele Dorna si Salvati Copiii, avea pe cap o caciulita visinie impletita cu Fire de dragoste si un cuib alb cu ingerasi gri-argintii. Am plans si m-am simtit implinita si neputincioasa intr-un mod ciudat.

Domnule Profesor Banceanu, va multumesc ca le-ati salvat pe ele, pe mama copilei pe care o stiu de cand s-a nascut si pe fetita ei, care mi-a intrat la suflet de cand am aflat de ea. Multumesc Alexandra Bacescu-Davis si Diana Gamulescu ca imi dati, de fiecare data, ocazia de la le da o sansa la viata copiilor nascuti prematur si astfel, aceasta nastere a fost si mai emotionanta pentru mine. Doamna Profesor Stoicescu, felicitari pentru munca si efortul dumneavostra, insa, cu tot respectul, cred ca aveti nevoie de un insert de iubire, de empatie, de compasiune, de… suflet. La fel ca toate doamnele asistente de la neonatologie. Nu este posibil ca o mama sa plece din maternitate fara sa i se arate cum sa spele copilul, cum sa i se panseze buricul, cum sa alapteze.

Micuta printesa luptatoare, Universul sa fie bun cu tine si sa nu uiti ca esti iubita in fiecare zi!

Text: Ana Nicolescu

 

8 Comments

  1. De câte ori m-am lovit şi eu de răceala despre care pomeneşti! Of, Doamne! Cât m-am purtat ca un cetăţean de rând, plătitor de taxe, mi-am luat cu vârf şi îndesat porţia de indiferenţă din partea medicilor şi a autorităţilor. Cum m-am prezentat ca ziarist, dar în interes personal, alta a fost abordarea lor… Mereu m-am întrebat: ”dar oamenii de rând de de nu au parte de aceeaşi amabilitate?”. Nu ştiu. Nu e normal aşa…

  2. Elena Ciolacu says

    Oftez si lacrimez, mi-amintesc prin ce clipe de cosmar am trecut acum un an si 4 luni! Presedintele neonatologilor din Romania, dna dr prof Stoicescu ma certa ca nu am avortat , eu plangeam , ea inumana “draga mea, trebuie sa stii adevarul, sansele ca fetita ta sa supravietuiasca sunt mici , chiar 0”. Nici un spital de stat nu a vrut sa ma asiste la nastere. Am nascut la Regina Maria, fetita mea a fost transferata la Marie Curie la dr C Carstoveanu ( un om minunat) si ghiciti ce…. Fetita mea e f bine, are 1 an si 4 luni. Asa m as duce la marele profesor Stoicescu sa i-o arat…pe fetita mea pe care ma certa ca nu am avortat-o. Asa ca este un om fara valoare pt mine aceasta dna prof Stoicescu.
    Ps: Polizu este ultimul spital in care as merge; recomand insa spitalul CF 2 unde am nascut primul copil, asistentele f dragute, amabile, m au invatat de toate, mi au lasat copilul in camera; rezerva arata decent pt un spital de stat.

    • Ana Nicolescu says

      Elena, bine ca pana la urma fetita ta este bine, ma bucur tare mult si Slava Domnului ca puterea ta de mama si increderea in tine au dus la un miracol.

      Pentru mine, Polizu se compune din extreme: medici valorosi (Prof. Banceanu), anestezisti buni, asistente pe care le poti confunda cu medicii pentru ca sunt toba de carte, de bun simt si de empatie vs personal medical care nu da doi bani pe ce simt mamele/parintii. De asemenea, la Polizu le-am nascut pe amandoua fete, acolo a inceput o noua etapa din viata mea care mi-a adus transformari magnifice. De aceea, si din multe alte motive, imi plange sufletul (vorba Mariucai) cand vad ca femeiele sunt tratate oribil tot de catre femei.

      Dupa ce am nascut-o pe Mariuca (prin cezariana), m-am dus sa-mi scoata firele. Prof Banceanu nu era, asa ca am nimerit la Dr Adriana Ciuvica. M-a lasat sa astept doua ore pana si-a facut vizita in saloane si a mers la raportul de garda. Mi-a scos fierele vorbind la telefon. La cateva zile, cand am revenit la control, Prof Banceanu m-a vazut asteptand la coada si a zis: “Hai, Nicoleasco, tu prima, ca ai copil de tzatza acasa!” Si exemplele cu extreme pot continua.

  3. Uf, m-a emotionat tare tot ce am citit! mi se pare incredibil ca oamenii din spital isi folosesc “puterea” tocmai pentru a separa acele fiinte neputincioase care abia s-au nascut de mamele lor care probabil tocmai au trecut prin cea mai traumatizanta experienta de viata.
    Trist.. dar din pacate acesta este sistemul in care traim si va mai dura mult pana vom schimba ceva. Poate la urmatoarea conferinta vei povesti asta de fata cu toate cadrele medicale, sunt curioasa care va fi replica lor atunci.
    Multa sanatate micutei luptatoare si mamei ei! Sa fie sanatoase si sa se bucure una de alta!

    • Ana Nicolescu says

      Ralu, cu siguranta voi povesti. Si imi doresc din tot sufletul ca toate mamele sa aiba curaj sa povesteasca. In noi sta puterea de a schimba sistemul. Nu mai putem astepta ca lucrurile sa se intample de sus sau de Sus.

      Multumim pentru urari. Sa fie sanatosi toti copiii si mamele lor 🙂

  4. Si eu voi naste la Polizu, la jumatatea lui mai (estimat) cu Dr Pechi – din research-ul meu de pana acum pare o alegere buna. Uf, dar ce ma dau peste cap articole ca asta.. asa imi doresc si eu caldura si pace in momentele alea..

    Acuma, daca as fi mai curajoasa as merge pe ceva tip birth center, dar de unde?!

    Elena, m-am bucurat de mesajul tau. Eu am lucrat pentru un ONG care s-a ocupat de sectia de TINN a dr. Cirstoveanu si pot confirma once again cat de fain e si ca om, si ca doctor. Pe mine m-a dat pe spate, asta clar!

    PS: Ana, vezi ca-s probleme cu captcha la comentarii, e a treia oara cand incerc sa comentez.

    • Ana Nicolescu says

      Tea, poate vei avea noroc de liniste si armonie la Polizu. Dr Pechi este un om tare rabdator si cald. Eu nu am fost la el, dar am vazut cum se poarta cu pacientele si cat de multe lucruri le explica, cu multa ingaduita.

      Cele mai bune review-uri despre o maternitate au fost cele la adresa maternitatii Eva din Brasov. Daca te incumeti…

      Oricum, sa ai o sarcina usoara, o nastere la fel si un bebe sanatos.

      Si mutumesc ca mi-ai spus de captcha 😉

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *