Un blog care te susține să-ți remodelezi viața

 Joi, 18 decembrie 2014, 7.30 dimineață, mail de la Delia: “Dragă înotător la Swimathon București 2014, îți mulțumim că ai ales să înoți la Swimathon 2014, competiția de înot cu strângere de fonduri pentru 28 de cauze umanitare. Înotând ai susținut Asociația Unu și Unu, care a strâns sumă de 10 666 lei. Felicitări pentru inițiativă ta! Datorită ție și donatorilor care au susținut proiectul “Fire de dragoste”, sumele strânse au fost cheltuite în totalitate pentru realizarea a 110 cuiburi în care prematurii sunt încălziți și își păstrează temperatur corpului și 130 de seturi împletite de căciuli și botoși pentru ei.

Acestea au ajuns în 4 maternități din București: Polizu, Cantacuzino, Pantelimon și Filantropia. Ele vor rămâne în patrimonial maternităților și vor salvă viață altor generații de prematuri”.

 Joi, 7 mai 2014, de ziua mea, comunicat de presă Salvați Copiii România: “În 2014, Dorna a extins promisiunea de susținere a copiilor născuți prematur și către mămici, creând în premieră proiectul denumit “Fereastra de Speranță”, implementat în Maternitatea Polizu din București. Geamul care desparte cameră de așteptare de salonul de terapie intensivă în care se află nou-născuții prematur a devenit suport al mesajelor de susținere trimise de mii de români mamelor care așteaptă să își vadă bebelușii. Acestea petrec, în medie, aproximativ 10 minute pe zi cu micuții lor, în rest este doar așteptare”.

 Joi, 17 aprilie 2014, mail de la Alexandra (Salvați Copiii România) la finalul unei campanii de strângere de fonduri pentru dotarea maternităților cu incubatoare pentru copiii născuți prematur: “Mii de mulțumiri încă o dată pentru sprijinul acordat. Cu ajutorul tău viețile multor copii vor fi salvate.”

Joi, 4 decembrie 2014, dimineață. Sms: “Naște acum!”.

Încep să-mi tremure mâinile, să mi se sugrume vocea în timp ce-l strigăm pe Bogdan prin casă, să mi se umple ochii de lacrimi, să îmi frec mâinile. Naște așa repede!?!!? Trebuia pe 22 decembrie cel mai devreme. Îmi fac griji, îmi trec tot felul de gânduri prin cap. Gânduri rele. Nu știu încotro să o apuc, cum să mă îmbrac mai repede, cu cine să o las pe Iulia, cine să îi dea să mănânce Mariucai și să o ducă la grădiniță.

Sun la Polizu la o asistentă care a fost alături de mine la ambele sarcini.

– Naște? E bine?

– Da, naște, nu am avut ce să facem, a trebuit să între în operație, altfel era risc matern. Lăsați-mă 10 minute să mă duc în sală și va spun în ce stadiu este.

10 minute trec greu. Gândurile rele revin. Bogdan nu-mi înțelege agitația și asta îmi crează și mai mare axietate. Bunica se uită întrebătoare la mine. Mă uit în ochii ei și îi dau de înțeles că nu știu nimic încă și să mă lase în pace că nu pot nimic acum. Mă citește și, bună și caldă, o ia pe Iulia să se joace cu ea.

 

Tic-tac-tic-tac. Sun.

– E bine. A născut, zice asistenta.

– Amandouă sunt bine? Bine-bine sau așa, cu jumătate de gură, că nu păreți prea convinsă, zic eu.

– Sunt bine, doamna Nicolescu, haideți, vă așteptăm aici!

Tatăl micuței fetițe născută prematur vine să mă ia cu mașină. E vesel și încearcă să-și stăpânească lacrimie de emoție.

– Heeeeei, sunt tată!

– Să vă trăiască și să fie sănătoasă și să creșteți frumos împreună, îi zic cu vocea sugrumată, încercând un zâmbet crispat. Eu nu pot să mă bucur până nu le văd pe mamă și pe iubită ei mică, până nu mă conving eu că sunt bine.

 

Naștere cu risc mare pentru mamă și copil

Ajungem la Polizu, vorbim cu asistenta, cu anestezista, cu încă o asistentă, ne plimbăm puțin pe holuri și pe scări, că doar asta e procedura într-un spital de stat. Aflăm că a fost o naștere cu risc mare și pentru mamă și pentru copil, o naștere grea, care a constituit o urgență majoră pentru medici. Ni se spune că a avut noroc că era internată în spital pentru că altfel nu mai ajungea să nască și le pierdeam pe amândouă. Ce bine că mamă fetiței l-a ascultat pe profesor când i-a spus să se interneze.

Profesorul fost singurul care a văzut riscul acolo unde alți 3-4 ecografisti nu vedeau aproape nimic. Tatăl fetiței conștientizează riscul. Îi mai spun ce mi-a zis Prof. Bănceanu despre sarcină când am fost la el. Parcă i se inmoiae genunchii. E firesc. Încerc să nu mă uit la el. El nu se uită la mine. Suntem unul lângă altul și o asistentă completează fișa copilului.

– Când putem să o vedem?

– Urcați la etaj și vedeți acolo.

 

Urcăm. Știu drumul. Nu de la fetele mele, ele au fost născute la termen, Slavă Domnului. De la conferințele de presă.

La etajul 2, o echipă de Dorei, care mai de care mai zgomotoși, demontează “Fereastra de Speranță.” Mi se pune un nod în gât. Nu vreau să accept situația. Poate pentru multe mame, aceasta a fost o binecuvântare, deși nu știu cât de des era pornit retroproiectorul. Nu pare să-i pese nimănui de acolo, nici de zgomot, nici de golul lăsat. Încerc să disting, printre jaluzelele opace, micuța luptătoare născută în acea dimineață. Nicio șansa. Mi se pare nedrept.

 Mă gândesc la mamele care nu își văd copiii. O asistentă iese, mă vede, mă măsoară cu o privire tăioasă de sus până jos. I-o întorc la rândul meu cu sprânceana ridicată. Un fel de “comentezi”? Dă ochii peste cap și pleacă mai departe. Îi “binecuvantez”, în gând, aroganța.

Tatăl reușește să intre la Terapie Intensivă la nou-nascuții prematur.

Bine că l-au lăsat. Iese după nici un minut pentru că un copil necesită manevre de resurscitare. Dar i-a făcut o poză prințesei. Mi-o arată mândru. Nu se vede nimic. E totul în ceață. Eu zâmbesc.

– Să păstrezi poză asta. Așa avem și noi una de când Bogdan a văzut-o prima oară pe Mariuca.

El zice că s-a reflectat blițul în geamul incubatorului. Eu știu că i-a tremurat mâna de emoție și insist să nu șteargă poză.

Mai așteptăm puțin să vedem dacă mai poate vreunul din noi să între. Nimic. Pustiu. Rar mai ies asistente. Nici nu ne bagă în seamă. Parcă suntem incolori, invizibili, parcă vocile noastre nu se aud. Eu mă gândesc la cât de mult se schimbă oamenii când sunt în fața camerelor de filmat și ale blițurilor. Unde sunt acele asistențe binevoitoare de la conferințe?

 

Plecăm la etajul 1 la Terapie Intensiva lehuze. Intră el. Iese după nici un minut.

– Nu vrea să vadă pe nimeni.

Mă panichez, vreau să o văd și mai mult, vreau să o strâng în brațe și să-i zic că totul o să fie bine, că o să fie cea mai bună mamă din lume, că peste o luna nici nu o să-și mai amintească durerile, că o să se bucure cu șoricica ei mică și că o să-i facă cele mai frumoase bentițe și fundițe din lume, că o să o îmbrace cu tutu-ri și o să fie mândră de ea.

 

Vreau să-i spun că fetița ei e bine, dar nu știu încă acest lucru.

Și îmi vine să plâng de neputință. Iese asistenta anestezistă și ne zice să o lăsăm să se liniștească și să venim după vreo 2 ore.

– Cum să se liniștească singură? O sedati? Ce îi faceți? Nu i-ar fi mai bine să știe că soțul ei e aici cu ea?

– Haideti, reveniți după 2 ore!

M-am simțit măturată că un gândac. Îmi venea să o împing, să o dau la o parte, să strig. Dar nu aveam glas, nu aveam putere, parcă nu eram eu.

Ne-am dus în salon să îi strângem lucrurile.

 

În timp ce tatăl micuței ducea valiză la mașină, eu mi-am încercat norocul la prematuri.

Iese Prof. Stoicescu. Grăbită, încruntată.

– Buna ziua, este aici o fetiță care s-a născut prematur, de urgență, în această dimineață. Știu că nu îmi puteți da multe informații concrete, dar e bine având în vedere prin ce a trecut?

În timp ce se grăbea spre lift, mi-a zis zeflemist că e prea devreme să se pronunțe.

– Pot să o văd?

Ușa la lift s-a trântit înainte să-mi dea răspunsul.

Familia are dreptul să știe mai multe informații

Și mi-am amintit de managerul spitalului care spunea la o întâlnire a Asociației Unu și Unu că medicii ar trebui să fie mai răbdători cu pacienții lor. Da, așa e. Mai umani, mai calzi pentru că familia are dreptul să știe mult mai multe informații. Faptul că nu pot fi văzuți prematurii mi se pare un abuz.

Sunt de acord că există riscuri, sunt de acord că prematurii sunt salvați de incuatoare, însă psihic, pentru copil, mama este universul, nu lumina puternică, zgomotele și mai puternice, asistentele scârbite de sistem și prost plătite.

 

Faptul că mamele au acces la ei câteva minute pe zi, la fel, abuz.

Nu pun la îndoială profesionalismul Prof. Stoicescu, nu pun la îndoială că a salvat mii de vieți până acum, pentru asta, jos pălăria. Însă latură umană lasă mult de dorit. Desigur, altfel au stat lucrurile când ne-am întâlnit la conferințele de presă. Mult mai zâmbitoare, mai caldă, mai umană doamna profesor. Dacă și-ar păstra aceste calități și pentru părinții speriați, mai ales pentru cei la primul copil, ar fi un pas înainte. Poate ar fi trebuit să-mi încep așa discuția cu doamna Stoicescu, că ne-am întâlnit la multe conferințe și poate lucrurile ar fi stat altfel.

 

Însă am ales să fiu un om de rând. Și așa am fost tratată.

Am ales să fiu un om de rând pentru că nu mi se pare normal să trebuiască să spui cine ești, ce faci, cu ce au ajutat că să fii băgat în seamă, că să ți se răspundă la o întrebare la care ai dreptul să știi răspunsul.

Am băgat capul la prematuri și am întrebat dacă pot să o văd pe micuță.

– V-a dat voie doamna profesor?

– Nu, că nu e de gasit.

– Așteptati pe hol, o să vină.

– Două minute, intru și ies imediat.

– Vă rog să închideți ușa.

Asistentele se credeau Sfântul Petru la ușa incubatorului.

Am ieșit pe hol. Abia atunci am observat mulți alți părinți. Așteptau același lucru. Că doamna cu putere să le dea voie la propriul lor copil, să le spună măcar două vorbe, să fie mai pamânteană, să coboare de pe soclu.

Am mai așteptat 15 minute și am coborât. La etajul 1 am avut mai mult succes și m-au lăsat să intru la mama fetiței.

– Să nu stai mult că îmi vine să plâng, mi-a zis.

– E bine să plângi, nu ține în ține. Ai trecut prin multe azi. Ai o fetiță minunată. Ești mamă.

– Ai văzut-o?

– Pe mine nu m-au lăsat, dar i-a făcut M o poză.

– Haideți, gata, lăsați-ne să-i facem tratamentul, mi-a spus asistenta.

 

Am ieșit. Mi-am mai încercat, fără succes, încă o data norocul la prematuri. Apoi am plecat cu un gust amar și cu gândul că în spatele mașinăriilor care îi țin în viață pe prematuri sunt cadre medicale care poate au uitat că această meserie se alege din dragoste pentru oameni.

 

Oare chiar așa de mult ne-am dezumanizat? Omul, sufletul nu mai contează?

Neputință părinților, frica, îngrijorarea, așteptarea nu reprezintă nimic pentru cadrele medicale? Filosofez prea mult. Lucrurile stau mult mai simplu. Asistentele se hrănesc cu neputința și frica părinților. Asta le face mai puternice, mai Dumnezei. Nu îți dau voie să-ți vezi copilul când simți sau când vrei, ți-l hrănesc cu formulă chiar dacă tocmai ce l-ai alăptat (asta le garantează liniștea pentru 3 ore), nu îți dau voie să știi mai nimic despre copil, nu îți dau voie la pompă de muls, e un privilegiu să ai acces acolo, nu îți explică cum să speli copilul, cum să-l alăptezi, cum să-i pansezi buricul necăzut, ce să mănânci, cum să dormi. Despre conectare, iubire necondiționată, alăptare la cerere… day dreaming.

 

Pe seară, am primit o poză clară: micuța stătea într-un incubator cu siglele Dorna și Salvați Copiii, avea pe cap o căciuliță vișinie împletită cu Fire de dragoste și un cuib alb cu îngerași gri-arginții.

Am plâns și m-am simțit împlinită și neputincioasă într-un mod ciudat.

Domnule Profesor Bănceanu, vă mulțumesc că le-ați salvat pe ele, pe mama copilei pe care o știu de când s-a născut și pe fetița ei, care mi-a intrat la suflet de când am aflat de ea. Mulțumesc, Alexandra Bacescu-Davis și Diana Gămulescu, că îmi dați, de fiecare dată, ocazia de a le da o șansă la viață copiilor născuți prematur și astfel, această naștere a fost și mai emoționantă pentru mine.

Doamnă Profesor Stoicescu, felicitări pentru munca și efortul dumneavoastră, însă, cu tot respectul, cred că aveți nevoie de un insert de iubire, de empatie, de compasiune, de… suflet. La fel ca toate doamnele asistențe de la neonatologie. Nu este posibil că o mamă să plece din maternitate fără să i se arate cum să spele copilul, cum să i se panseze buricul, cum să alăpteze.

Micuță prințesa luptătoare, Universul să fie bun cu ține și să nu uiți că ești iubită în fiecare zi!

Text: Ana Nicolescu