Eu ca mamă
comments 2

Despre ele, fetele mele: “Orice copil poarta o zana nasa in sufletul lui”, Francis Thomson

Am avut acum vreo 10 – 15 zile, o perioada foarte agitata sufleteste. M-am invartit, m-am rasucit, m-am contorsionat, cu mintea si cu inima. Am vorbit, m-am descarcat mai mult sau mai putin, dar totusi eficient. Am avut nopti nedormite, nelinistite, inarcate de ganduri, intrebari, situatii, oameni, ipoteze. Nopti mult prea pamantene cand eu visez la altceva.

Intr-una din nopti, cand ceasul electronic arata rosu strident cifra 3 si eu ma simteam incruntata si chinuita, fetele mele, care dormeau langa mine, oftau in somn, cand una, cand cealalta. Eu inchideam ochii. Ei nu voiau sa stea asa. Imi dadeau lacrimile si imi impuneam sa gandesc pozitiv ca sa nu le mai transmit lor starea mea de neliniste. Ora 4 a venit si Iulia s-a trezit, s-a ridicat mica, rotunda si calda in genunchi, a venit deasupra capului meu si m-a pupat pe frunte. Apoi s-a culcat la loc.

Intr-una din zile, la pranz, incercam sa o adorm pe Iulia. Moale si jucausa, cu falcile ei moi si numai bune de smotocit, micuta de 1 an imi facea o pofta nebuna sa o pup pe gusa si sa radem impreuna. Insa ea se linistise langa mine in patul generos si statea cuminte, aproape atipita, cuibarita, cu spatele in mine. Eu ii simteam parul moale si fin si imi venea sa rad numai gandindu-ma la ce smotoceala i-as trage. Mi-am tinut respiratia sa nu izbucnesc in ras si mi-am muscat buzele. Atunci ea, a inceput sa rada, ca o continuare a rasului meu.

….

Intr-una din nopti, m-am facut mica, langa Mariuca, lipita cu nasul intre gatul si umarul ei cald si dulce, acolo unde bebelusilor le place sa stea la mamele lor. Ea m-a luat in brate cu mainile si cu picioarele si imi spunea: Tu esti a mea. Numai a mea. Esti mamica mea. Ea a adormit, iar eu, in stransoarea ei plina de iubire si posesivitate atat de dulce si reconfortanta pentru gandurile mele, nu mai aveam aer sa respir. Dar nu voiam sa ies de la sufletul ei. Si am stat. Si am simtit durere fizica pentru ca nu puteam sa respir. Iar cand transpirasem de durere, ea a tras aer adanc adanc in piept.

….

Intr-una din dimineti, dupa ce Mariuca si-a pus zglobie colacul reductor pe vasul de la wc si s-a asezat ca o regina pe tron, imi spune:

–          Eu nu vreau sa mori acum.

–          Nici eu nu vreau.

–          Si nu vreau sa mori nici cand mergem la Disneyland.

–          Pfff, acolo chiar ca nu vreau sa ratez distractia.

–          Si nu vreau sa mori nici dupa ce o sa am eu copii.

–          Dar cand ai vrea tu sa mor.

–          Odata cu mine si cu Beba…

–          Ooof, mama, ce gand (ne)dureros.

 

Text: Ana Nicolescu

2 Comments

  1. Ce frumos, emotionant si inaltator! Mai ales cand ne e greu, avem nevoie de dovezi de iubire, de conectare, care ne fac viata mai frumoasa.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *