Am fost in weekend in parc cu Mariuca si cu Iulia. Pe langa bunicile si mamele care tipau isteric la copii cand acestia fie calcau intr-o balta, fie se tavaleau prin nisip, fie cadeau, am fost martora la o scena care m-a pus pe ganduri. Doi baieti, in jur de vreo 11 ani, frumusei, isteti, care, intr-un fel, au pus mana pe parc, care joaca fotbal printre copiii mici si raspund dezinvolt la rugamintile altor mame de a avea grija sa nu mai lovesca bebelusii si care fac furori printre fetite, au dat de un alt baiat, de vreo 12 ani, proaspat ajuns in parc. Nou venitul frumusel, si el, blond, atent cu copilasii mai mici, politicos cu fetele, tolerant cu mamele. La un moment dat, inevitabilul s-a intamplat. Cei doi au inceput sa-si apere teritoriul si au sarit pe blond, impingandu-l, bruscandu-l, amenintandu-l. L-au alergat si l-au convins sa iasa din parc ca sa se bata. Blondul nu voia bataie, parea pacifist din fire si speriat pana la moarte. Pe smecheri i-a dus capul sa nu se bata in parc. Cand blondul a crezut ca este safe, a rupt-o la fuga. Ceilalti doi, dupa el.
Mi-a parut rau ca nu am fost mai hotarata cand i-am spus blondului: Nu pleca din parc, aici nu o sa te bata. Asteapta ca mergi cu mine. Nu a avut rabdare sau nu a avut incredere. Cred ca l-au batut pentru ca pe drumul spre casa m-am intalnit cu smecherii multumiti si voiosi. I-am pacalit ca i-am filmat si ca am sunat la Politie, care ii asteapta in parc sa dea declaratii. Nu pareau speriati, doar ca nu stiau ce sa creada.
Mi-a parut rau toti parintii din parc se faceau ca nu observa conflictul, ca nu a intervenit nimeni intre ei, ca nu exista camera de filmat in parcuri, ca nu exista gardieni care sa previna violenta. Mi-a parut rau ca smecherii nu realizeaza ca nu rezolva nimic prin violenta si ca este posibil ca, la un moment dat, sa devina chiar ei victime.
M-am gandit ce tip de atasament au acesti copii cu parintii lor, cat de iubiti se simt, cat de mult incearca sa-si demonstreze barbatia acum, in prag de adolescenta. Cat de nesiguri sunt pe ei, cate intrebari fara raspuns au, cat de provocatoare este aceasta etapa din viata lor.
Daca sunteti parinti de pre-adolescenti si adolescenti, va incurajez sa mergeti la Conferintele Dr. Dan Siegel, de pe 27 septembrie, organizate de Otilia Mantelers, instructor Parenting by Connection si Gyorgy Gaspar, presedintele Asociatiei Multiculturale de Psihologie si Psihoterapie.
Otilia raspunde astazi la cateva intrebari despre atasament, despre durerile nevindecate ale parintilor si cum influneteaza acestea relatia cu propriul copil si despre provocarile din perioada de adolescenta.
Cand am vazut ca Dr. Daniel Siegel va vorbi in toamna, la Bucuresti, despre puterea povestilor si a scrisului in vindecarea umana, m-am dus cu gandul la Marquez si a lui A trai pentru a-ti povesti viata. Apoi m-am gandit la influenta pe care o au povestile asupra Mariucai si cum isi alege diferite modele, ca Scufita Rosie, pe care le adapteaza in functie de nevoile ei, de ce are ea in suflet si vrea sa imi comunice, de etapa de dezvoltare prin care trece. Asadar, care este puterea povestilor? Cum ne ajuta pe noi ca adulti? Cum ii ajuta pe copiii nostri? Cum sa le spunem povesti si ce fel de povesti sa le spunem astfel incat sa ii ajutam?
Otilia Mantelers: Povestile au ceva miraculos. Ai observat, tuturor copiilor le plac povestile, fie ca sunt adevarate, din vietile noastre, fie ca sunt imaginate. Adultilor le plac povestile, fie ca sunt sub forma de romane, filme, piese de teatru. Toti suntem innebuniti sa citim si sa ascultam povesti, fiindca sunt despre noi. Despre framantarile noastre, despre emotiile pe care le simtim, despre intamplari asemanatoare celor din viata noastra. Povestile sunt despre NOI. Daca ne uitam la cei mai mari scriitori si la cele mai mari opere: Shakespeare nu a facut altceva decat sa adune povesti si legende locale si sa le dea forma aia magnifica pe care le-a dat-o. Povestile din Canterbury, Legendele Olimpului, Divina Comedia, toate sunt povesti despre oameni. Si, am vazut ca esti fan Garcia-Marquez (ca si mine :)) – desi el a luat Nobel pentru Un veac de singuratate in principal, cartea care s-a vandut cel mai bine (deci care a prins la public cel mai mult) a fost cea mentionata de tine, A trai pentru a-ti povesti viata. Si asta pentru ca aceasta carte e povestea vietii lui: oamenii il iubesc, il integreaza si vor sa stie povestea unui om atat de fain care a scris despre iubire atat de frumos!
Ok, fiindca vorbim despre Daniel Siegel, invitatul nostru din 27 septembrie, el scrie foarte fain despre importanta povestilor in dezvoltarea emotionala a copiilor, nu atat despre ce povesti sa le spunem, ci despre cum sa le spunem si cand. Povestile sunt importante fiindca au rolul de a integra niste experiente pin care am trecut. Cu totii avem povestile noastre ale vietii, mai multe sau mai putin placute. Cand reusim sa istorisism o intamplare din viata noastra avand partea ei emotionala procesata (de catre emisfera dreapta a creierului: adica fara sa ne inecam glasul, fara sa tremuram, fara sa ne oprim din povestit), dar si cu detalii concrete (cand, locul, ordinea secventiala a faptelor – care se proceseaza in emisfera stanga a creierului) – Daniel Siegel zice ca atunci ne-am integrat si vindecat o anumita experienta a vietii.
Tu ai vazut la cursurile mele cum folosesc papusele de plus ca sa initiez un joc: acestea sunt povesti vizuale ale experientelor de viata ale copiilor, care ii ajuta pe ei sa le inteleaga, sa le integreze si sa depaseasca dificultati emotionale (cum ar fi mersul la doctor, adaptarea la gradinita, o cearta a parintilor etc).
Inca exista preconceptia ca daca tii un copil prea mult in brate sau daca esti atent la el cand plange si incerci sa vii in intampinarea nevoilor lui emotionale, il alinti si acesta se va tine toata viata dupa fusta mamei. Cand au copiii cel mai mult nevoie de atentia parintilor? Ce nu ar trebui sa faca parintii atunci cand copiii au tantrumuri? Ce zice Siegel despre atasament si integrare? Cum construim o relatie de atasament sigura cu copilul nostru?
Otilia Mantelers: Copiii au nevoie cel mai tare de atentie atunci cand fac nazbatii, ceea ce este contrar a ceea ce am invatat. Noi stim asa: cand copilul face o boacana, trebuie sa il facem sa simta ca a facut o prostie, si sa ii retragem atentia. Ca sa simta ca a gresit! Insa, tocmai cand nu se comporta cum ne-ar placea noua, el are nevoie de conectarea cu noi, de hrana emotionala pe care nu o mai gaseste in inetriorul lui, fiindca de aceea a facut boacana, ca nu mai are resurse!
Tantrumurile sunt preferatele mele :). Fiindca atunci copiii au sansa de a fi vulcanici, de a elibera energia agresiva din ei, de a elibera furia si de a fi totali. Eu cred ca esti un om total atunci cand simti toata paleta emotionala si tantrumurile sunt o manifestare a furiei uneori, a frustrarii, a unor frici alteori. In aceste momente, copiii au nevoie ca parintii sa fie acolo, langa ei si sa ii asculte. Sa le stea aproape, sa fie concentrati la ceea ce simt si exprima copiii, chiar daca exprimarea nu arata frumos, elegant si nu se intelege mare lucru din ce spun copiii. Ideal este ca parintii sa ofere empatia.
Ce sa NU faca parintii in momentele de criza: sa nu ii pedepseasca pe copii pentru ceea ce simt, sa nu ii ignore, sa nu ii certe – fiindca copiii nu se mai pot concentra pe ei insisi si pe eliberearea tumultului emotional, ci se concentreaza pe a-i multumi pe parinti, fiind nevoiti sa isi impinga emotiile undeva adanc si sa uite de ele pentru moment.
Despre atasament si integrare, Siegel spune cum un atasament securizant ii ajuta pe copii sa le functioneze creierul mai bine!!! In putine cuvinte, atasamentul inseamna legatura dintre parinte si copil. Atunci cand parintele este prezent si nu are prea multe traume emotionale vechi neprocesate, el se poate conecta usor cu copilul, ceea ce duce la un atasament profund si puternic (sau securizant, cum se numeste in termini de psihologie). Creierul unui copil atasat profund de parinti functioneaza mai bine, pentru ca atunci cand copiii se bucura de o relatie stransa cu parintii lor, fara multe stresuri legate de teama de respingere, de separare, el (creierul) are mai mult spatiu si libertate pentru a se concentra pe procesul invatarii si al bucuriei de viata. Atunci cand copilul nu are un atasament securizant fata de parinte, creierul sau va trebui sa managerieze teama de respingere, teama ca nu e totul frumos in viata lui, si nu se mai dezvolta la fel de armonios pe cat ar face-o daca nu ar simti aceste emotii dificile.
De multe ori ne este teama sa ii lasam pe copii sa ia propriile decizii, desi vrem ca ei sa creasca independenti si sa invete din propriile greseli. Cum trecem noi, parintii, peste aceasta dilema si cum construim increderea si stima de sine la copii?
Otilia Mantelers: Asa e, ne e teama sa ii lasam pe copii sa isi ia propriile decizii, de multe ori. Acum, exista niste decizii pe care noi, parintii trebuie sa le luam pentru ei, pur si simplu pentru ca ei nu au experienta de viata si creierul atat de matur ca al nostru (mai precis, cortexul pre-frontal, cu ajutorul caruia se iau deciziile). Spre exemplu, va trebui sa luam noi hotararea la ce gradinita sau scoala sa mearga copiii nostri. Sau, daca e vreme frumoasa afara si copilul vrea sa se joace pe tableta, atunci eu pot lua decizia sa mergem afara (nu intotdeauna, desigur), fiindca stiu ca statul in casa la tableta nu ii face bine (alteori, ii voi respecta decizia de a sta in casa la TV, pur si simplu pentru ca vreau sa tin cont de ce isi doreste si el si nu vreau s ail frustrez prea mult).
Pe de alta parte, atunci cand unele decizii le apartin, gen prieteniile cu anumiti copii, atunci ne e frica sa ii lasam sa hotarasca singuri, fiindca ne dorim sa ii protejam de eventualele consecinte neplacute pentru ei. Spre exemplu, daca copilul hotaraste sa nu participe la serbare, va trebui ca noi, parintii, sa ne asteptam si la varianta in care el isi regreta decizia. Si atunci, copilul nostru are nevoie doar de ascultarea noastra a dezamagirii sau frustrarii lui ca a luat o hotarare de care ii pare rau. El nu are nevoie de morala care ne sta pe varful limbii sa o rostim: Vezi, eu ti-am zis sa mergi la serbare, acum iti pare rau!
Noi, parintii putem sa trecem peste teama de a le da libertatea de alegere copiilor daca ne reamintim cum am fost noi, ca si copii sau ca adolescenti. Cum ne-a fost noua cand am luat hotarari de unii singuri, cum ne-am simtit, cum ne-am asumat consecintele si cum ne-a facut acea experienta oameni mai buni. Cred ca introspectia ajuta cel mai tare. Iar copiii capata curaj sa ia decizii de unii singuri daca nu le criticam judecata si daca ii sustinem in decizia lor, chiar daca noua nu ni se pare una buna.
Daniel Siegel vine si in ajutorul parintilor de adolescenti. Care este viziunea lui despre aceasta perioada la care multi parinti se gandesc cu teama?
Otilia Mantelers: Daniel Siegel a studiat creierul adolescentilor si a povestit in cartea sa, Brainstorm – The Power and Purpose of the Teenage Brain, care va aparea in curand la Editura Herald, despre modul fascinant in care au loc transformari si evolutii in creierul acestora. Cu ajutorul studiilor sale, Dan Siegel reuseste sa ii convinga pe parinti sa nu se teama de perioada adolescentei, ci, dimpotriva, sa o imbratiseze ca fiind una plina de provocari si de cautare interioara si de tumult emotional, de pe urma careia se contureaza un adult puternic si frumos. La conferinte, Siegel va incerca sa demitizeze acele conceptii gen: Nimeni nu se poate intelege cu adolescentii, sau Nu te baza pe ei, ca sunt aerieni, sau Ei nu pot lua hotarari in ceea ce priveste iubirea si viitorul.
Prin ce a revolutionat Siegel conceptele de parenting? Cu ce vor pleca parintii de la Conferintele sustinute de acesta, in toamna?
Otilia Mantelers: Siegel este cel care incurajeaza parintii la tot pasul sa isi faca integrarea propriilor experiente, pentru a putea fi parinti mai buni pentru copiii lor. Asta inseamna concret, repovestirea intamplarilor care au durut de-a lungul vietii, repovestirea lor alaturi de cineva care stie sa asculte si sa ajute parintele sa retraiasca acel trecut si sa il integreze. Siegel spune ca propriile noastre rani emotionale ne impiedica sa fim parintii care ne dorim sa fim in relatia cu copiii nostril, adica niste parinti flexibili, care isi folosesc rationamentul si judecata limpede, care empatizeaza cu copilul. Fara integrarea trecutului nostru, sunt sanse ca atunci cand copiii ne apasa pe butoanele nevindecate, noi sa reactionam disproportionat, sa tipam si sa amenintam, ceea ce nu ne dorim. Cu toate astea, as spune eu, nu trebuie sa ne judecam prea aspru atunci cand se intampla sa ne purtam astfel cu copiii nostri, fiindca ei sunt rezilienti, iar noi, iata, avem motive sa simtim ceea ce simtim.
O scurta caracterizare a lui Daniel Siegel pentru toti parintii care nu au aflat inca de el si un motiv pentru care sa vina la Conferintele din 27 septembrie.
Otilia Mantelers: Daniel Siegel este, mai intai de toate, un om de exceptie, un deschizator de drumuri in stiinta parentala, fiindca el este creatorul unui domeniu cu totul si cu totul nou: neurobiologia interpersonala. Un parinte care a facut el insusi greseli cu copilul sau si care le recunoaste aproape in toate cartile sale de parenting. Este un speaker carismatic, care imbina studiile sale din neurostiinta cu spiritualitatea, care stie sa explice concepte dificile pe intelesul tuturor. Si lui Gaspar (presedintele Asociatiei Multiculturale de Psihologie si Psihoterapie) si mie ne-ar placea sa vina cat mai multi parinti la acest eveniment, ca sa se lase inspirati de un om minunat, sa auda lucruri noi legate de modul de functionare a creierului, despre atasament, despre puterea vindecatoare a povestilor si a scrisului.
Text: Ana Nicolescu
