Inspir și expir
comments 6

Fiecare om care intră în viața noastră vine cu un dar

Uneori De multe ori mă zbat printre gânduri și analize, sincronizări și coincidențe, încercând mai degrabă să înțeleg cu mintea tot ce îmi oferă Universul, și nu să simt cu inima. Sunt mai degrabă cognitivă, decât senzorială. Observ la oamenii din jurul meu, dar mai ales la mine, faptul că deși știm că e mult mai eficient, benefic, veridic, feeric, idilic să trăim în inimă, ne consumăm timpul cu trăitul în minte. Frica de a pierde controlul nu ne dă voie să fim așa cum suntem noi de fapt. Nici nu mai știm cum suntem și cine suntem pentru că nu reușim să mai ajungem la miezul nostru din cauza tuturor măștilor pe care le purtăm și a zidurilor pe care ni le-am construit în jurul inimii noastre.

Devenim sceptici la tot ce ni se oferă altfel decât cognitiv și credem că ne creăm lumi iluzorii dacă avem curiozitatea să coborâm în inimă. Când de fapt, iluzie e ce trăim zi de zi, iar adevărul îl trăim doar cu inima.

Cum ne raportăm față de reflectarea noastră se numește autoacceptare

Un alt lucru pe care îl observ este lipsa asumării și a împăcării cu sine. Câți nu am dat vina pe fotograf că nu am ieșit bine într-o poză? Nu mi-a spus ce poziție mă avantajează, nu mi-a photoshopat petele de pe față, nu mi-a zis să stau mai dreaptă că mi se vede burta. Dar dacă stau să mă gândesc bine, ce nu îmi plăcea la poză? Că mi se vedeau ridurile prea tare. Deci nu îmi plăcea de mine. Deci s-ar putea să am eu o problemă cu faptul că nu accept trecerea mea prin timp și simt probabil că nu am făcut destule lucruri semnificative până la vârsta asta. E vorba de fapt o luptă interioară. Fără ca fotograful să aibă de-a face cu asta. Vă sună cunoscut? De multe ori, fotografii ne pun în față o oglindă. Este darul lor pentru noi. Cum ne raportăm față de reflectarea noastră se numește autoacceptare. Asumare. Evoluție.

Părinții primesc copiii de care au nevoie. Copiii primesc părinții de care au nevoie

Rămân tot în zona de culpabilizare și mărturisesc că mulți ani am blamat-o pe mama că mă tratează ca pe un copil. Am suspectat-o că nu vrea să mă lase să cresc pentru că așa i-ar fi mai ușor să mă manipuleze. Și m-am consumat mult în sufletul meu, bătând din picior ca o fetiță de 5 ani dată cu ruj și încălțată cu pantofii cu toc ai mamei. Până ieri. Mi-am dat seama că, de fapt, eu nu am vrut să cresc în relația cu mama. Eu am avut nevoie să mă simt mereu fetița ei, să mă vadă și pe mine, nu doar pe sora mea și am cerșit mereu iubire, ocrotire, atenție. Și pentru că nu le simțeam, nu voiam să cresc. Copiii cresc cu afecțiune, cu atenție, cu mângâieri. Ieri seară mi-am dat seama că mama a fost (și este) ceea ce eu am avut nevoie ca ea să fie. Cognitiv mă enervam. Dar energia mea o ghida pe a ei și împreună treceam prin experiențe care ne frustrau. Darul ei este că mă lasă să fiu în continuare fetița ei.

Facerea de bine…

Știți, oamenii ne oferă darurile lor în cele mai bizare moduri pe care noi le putem percepe cu mintea. Am ajutat de fiecare dată când am putut cu mult peste cât aș fi crezut eu că pot. Unele cazuri le-am ținut doar pentru mine. Pe altele le-am făcut publice. În unele cazuri mi s-a cerut ajutorul. În altele, m-am oferit fără să mi se ceară. Și mulți au luat acest ajutor for granted. Unii cred că eu doar cu asta mă ocup și îmi scriu mailuri și mesaje ori mă sună mult după ora la care s-ar termina în mod normal un program de lucru. Îmi spun supărați: te-am sunat în weekend și nu mi-ai răspuns. Știu, eu permit asta. Aș putea spune stop. Sau…

Îmi iau un deget, o mână, un picior. Mi-ar lua și sufletul. Și când spun gata, nu mai am de unde să dau și chiar explic de ce ca și cum ajutorul meu ar fi bun comun, primesc atenționare că trebuie să dau. Dacă am dat o dată, trebuie să dau de fiecare dată. De unde, de neunde, e musai să dau. Altfel nu mai am voie să îmi fac activitatea. Cu ce dar vin acești oameni către mine? Mă fac să fiu mult mai atentă la contracte, să fiu mult mai temperată, să nu mai îmi pun sufletul pe tavă, să îmi aleg mult mai bine cauzele și oamenii cu care lucrez. Mă forțează (să învăț) să impun limite (și sunt cam varză la capitolul ăsta). Mă aduc cu picioarele pe pământ și mă învață să accept pe fiecare așa cum este. În rest, facerea de bine… e doar o poveste.

Text: Ana Nicolescu

Foto: Mihai Răitaru

6 Comments

  1. Superb text rezultat dintr-o frumoasă maturitate emoțională, lucrată și asumată în timp. Rezonez atât de mult cu tine, poate pentru că avem povești similare. Mă bucur sincer că mi-a fost dat să te cunosc și aș vrea o Girls day out cu tine, oricând. Sau măcar o cafea de două ore.

  2. Ana…
    Fotograful…da, îmi amintesc de perioada aceea din viața mea. Autoacceptarea a venit greu. Însă este așa de eliberatoare.

    ”Copiii primesc părinții de care au nevoie” – asta încă mă zdruncină. Aici încă sunt în blocaj…Work in progress.

    Facerea de bine… altă lecție valoroasă pe care deceniile mi-au predat-o. Nu mă mai ofer, chiar dacă știu că unii oameni nu au curaj să-mi ceară ce le pot oferi. Când cineva nu cere ajutorul de fapt nu este pregătit să-l primească. Am aflat-o pe pielea mea. Iar când mi se cere…ofer. Ce face fiecare cu ajutorul meu…e ca o ruletă uneori. Nu-mi pare rău însă. Și eu am fost cândva altfel de cum sunt acum.

  3. Am citit un articol despre cum sa treci peste o despărțire. E o mare problema în zilele noastre aceasta rămânere în trecut. Ei bine, una dintre soluții mi s-a părut geniala în general, nu numai pt relație de cuplu. Regula spune asa: când îți aduci aminte de el, dă-i numele de profesor. În loc sa te plângi de ceea ce ți-a făcut, spune: cat de multe am învățat de la profesorul meu, mi-a fost de folos în momentul acela, acela… Eu credeam asa, eu eram naiva, profesorul mi-a arătat…… Am avut și eu de curând o astfel de experienta și am fost eliberata folosind aceasta tehnica.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *