Un blog care te susține să-ți remodelezi viața

În drumul meu profesional, am avut comportamente diferite, emoții puternice și reacții în funcție de dezvoltarea mea personală, de cunoștințele pe care le dețineam la un moment dat, de flexibilitatea mea sau de lipsa ei. Am început să lucrez din anul 3 de facultate la o revistă săptămânală mondenă. În primele luni, am avut de arhivat toate informațiile care se scriseseră până atunci despre diferite personalități. Scriam de mână. Calculatoare aveau doar câțiva veterani. Îmi plăcea atmosfera de redacție și chiar dacă încă nu mergeam pe teren, înțelegeam că de undeva trebuia să încep și era esențial să fiu informată și bine pusă la punct cu paginile revistei, cu stilul editorial, cu vedetele prietene.

Făceam cu drag arhiva și încercam să fur meserie de la ceilalți redactori. Încet-încet, am început să am știri, articole, reportaje, să merg la conferințe, la evenimente. Și lucrurile căpătau o tentă glamour, iar eu prindeam putere. Începeam să mă bazez pe legitimația de presă și să o folosesc la parcări, la instituții unde accesul era interzis, uneori îi intimidam arogant pe portari. Căpătasem o putere pe care o foloseam în mod agresiv. Venise dintr-o dată și se așezase exact acolo unde până atunci nu avusesem voce sau avusesem, dar era prea firavă. Și astfel, nu știam cum să o folosesc.

În cadrul aceleiași edituri, după vreo doi ani, s-a lansat o revistă săptămânală de sănătate. Mi s-a propus să fiu redactor. Și am acceptat cu mare bucurie și optimism. Aici am învățat, cu adevărat, ce înseamnă să faci presă. Am învățat să mă documentez, să merg la spitale, la medici, la Facultatea de Medicină, la Ministerul Sănătății, să caut pe Internet, să îmi fac relații, să am prima agendă full de numere de telefon. Am învățat ce înseamnă ancheta jurnalistică. Am tremurat de frică atunci când am fost amenințată de cineva de la un Inspectorat școlar că dacă public materialul nu voi mai avea niciodată loc în presă. Am prins gustul nopților nedormite pentru a finaliza articole cu subiecte în exclusivitate. Am închegat prietenii vechi, am legat unele noi.

Aveam pe lângă putere, succes și recunoaștere. Mă simțeam văzută și auzită, cunoscută, plină de elan. Câștigam bine financiar. Lucrurile se așezau frumos, ludic, cu ușurință. Fără să îmi dau seama, începeam să devin perfecționistă și dornică de a fi pe scenă.

După ce s-a schimbat conducerea revistei, am plecat la un institut de monitorizare și de sondaje de opinie. Eram responsabilă de analiza calitativă, organizam focus grupuri, monitorizam principalele jurnale de știri și îi certam cu un ton superior pe operatorii care mergeau pe teren și nu făceau corect chestionarele. Credeam că vor să mă păcălească, o luam personal atunci când completau întrebările din burtă și credeau că nu mă duce mintea să mă prind că unele răspunsuri nu se susțin și nu se verifică. Devenisem doamna profesoară aprigă, cu buze subțiri și sprâncene încruntate. Mă adânceam din ce în ce mai mult în perfecționism. Căutam confirmările celor din jur, depindeam de ele.

Eram rigidă, lipsită de flexibilitate. Într-o primăvară mi s-a propus să lansez o revistă de arhitectură și design interior, o revistă care se voia a fi motivațională și inspirațională. Redacția era frumoasă, abia o desenau într-un spațiu nou și contemporan de birouri. Colegi nu aveam, urma să-mi fac eu singură echipa, să aleg pe cine vreau. Mi s-a conferit de la început multă încredere și multe pârghii. Am rezistat doar 3 săptămâni în noua redacție. Nu m-am adaptat, nu am făcut față nici psihic, nici profesional. Mă simțeam neputincioasă, mică, incapabilă de a lansa un produs bun cu multe șanse. Nu mă simțeam în stare. Mi s-a cerut să fac un plan de vânzări, am făcut unul de marketing. Mi s-au cerut contactele vedetelor, nu am vrut să le dau. Mi s-a spus că strategia mea de PR este irealistă pentru resursele puse la dispoziție. În a patra săptămână, într-o luni la prima oră, mi-am dat demisia.

Și astfel, am lăsat nasul ceva mai jos, mi-am mai domolit vocea superioară și am început să fiu mai atentă la relațiile dintre oameni. Apoi a urmat cred că cea mai frumoasă perioadă din viața mea profesională. Timp de 4 ani, am coordonat o revistă de sănătate și frumusețe. Au fost vremuri glossy, prospere financiar, în care am pus foarte mult accent pe dezvoltarea profesională, pe carieră. Țineam cu dinții de deadline-uri, îmi doream să fac totul corect, transparent, să discut în ședință orice nimic neimportant și orice ceva extrem de important. Nu luam decizii fără să mă consult cu directorul editorial. Scopul meu era ca totul să fie aliniat, să nu am nicio abatere, să fiu mereu ca scoasă din cutie. Am învățat multe în această colaborare. Am organizat evenimente, am făcut PR și campanii de responsabilitate socială pentru un lanț de farmacii. Am scris mult, am editat și mai mult, am făcut parteneriate, am mers în emisiuni tv și la radio. Mi-a plăcut mult și m-am regăsit în acest job.

Într-o miercuri de septembrie, la prânz, ginecologul meu mi-a spus că sunt însărcinată și că trebuie să stau câteva luni în spital dacă vreau să păstrez sarcina.

De atunci, lucrurile s-au schimbat radical. Abia de atunci, am început să cresc. Fără să îmi dau seama. Profesional, am fost nevoită să renunț la unele proiecte. Pe altele le susțineam lucrând din spital. La 7 luni după ce am născut, am ajuns la terapie de cuplu și m-am văzut ca într-o oglindă cât de rigidă, de speriată și de perfecționistă eram. La 10 luni după ce am născut, am simțit nevoia să scriu ce am pe suflet și în minte pe un blog. Nu mi-am propus niciodată să ajung undeva cu blogul. Însă am pornit totul cu energie și fără niciun pic de frică, totul datorită terapiei care mă ajuta să mă descopăr așa cum eram de fapt.

Nu mă gândeam cine o să mă citească. Lucrurile au curs lin și au venit firesc, fără ca eu să aștept nimic. Porneam fiecare articol din suflet, ziceam Doamne, ajută! când îl postam pe Facebook și trăiam fiecare comentariu, mă bucuram și răspundeam cu inima. Am primit propuneri de workshop-uri și de colaborări la o lună de când lansasem blogul. Încet-încet, am acceptat provocările de a organiza evenimente cu mame bloggerițe și mă vedeam cum cresc făcând ce-mi place, acceptând ce mi se oferă și trecând fără rezistență peste ce nu mi se oferă sau peste ce nu rezona cu mine.

Am învățat să spun nu și m-am simțit eliberată când am putut să zic acest nu foarte clar, fără să mă gândesc că reacția celui pe care îl refuz are legătură cu mine. Am înțeles că fiecare are dreptul să reacționeze cum vrea/ poate/ consideră. Am învățat că perfecțiunea este o colivie de aur și am început să evadez din ea. Am înțeles că eu sunt în armonie cu mine atâta timp cât vorbesc cu inima mea și îi ascult mesajele. Mă bucur de libertatea de a refuza clienți și proiecte dacă nu îi simt. Am acceptat în toamnă un client, deși Universul îmi spunea că nu e ok, iar lucrurile au mers greoi, a fost o colaborare urâtă din care am învățat să am încredere în instinctele mele și mi-am reamintit că am pornit pe cont propriu ca să pot face lucrurile exact așa cum simt. Mi-am întărit intenția de a avea armonie și echilibru, de a fi iubire și de a crește spiritual și profesional și de a curge lin cu succesul meu. Am învățat de la workshop-urile de feminitate cum să vorbesc cu inima mea, cum să-i ascult mesajele, cum să o întreb când sunt în dilemă, cum să iau decizii invocând Divinitatea și cum să mă bucur conștient de viața mea.

Săptămâna trecută am auzit emisiunea Cristinei Trepcea de la Itsy Bitsy, Psihotaclale. Vorbea despre succes. Am vrut să împart cu Cristina bucuria ascensiunii mele profesionale și emoționale, care mi se împletesc frumos și i-am pus o întrebare despre succes. Răspunsul meu îl aveam, însă atunci când ești destul de sus, e ușor să (re)devii arogant, rigid, inflexibil. Goana după bani poate dilua bucuria primară, aceea de a scrie, de a te releva, de a te expune celor care te vor, poți să devii comercial, pierzând din autenticitate, din inocență, poți să uiți că dacă lași Universul să lucreze, lucrurile vin lin. E nevoie doar să-ți pui intenția după ce ai stat în meditație și știi clar ce e mai bine pentru tine.

Vă las să ascultați întrebarea mea și răspunsul frumos al Cristinei. Mulțumesc, Cristina!

Text: Ana Nicolescu