Un blog care te susține să-ți remodelezi viața

Știți, marea mă aduce mai aproape de mine. Dimineața de tot, când e liniștea aia plină, când încă șezlongurile nu sunt așezate și nici acoperite de prosoape, colace, telefoane, creme, ochelari de soare, bere, frappe-uri, când nimeni nu strigă în gura mare gogoși sau porumb în 5 limbi, când nimeni nu strigă din apă spre ultimul rând de șezlonguri Adu și mingea să facem un volei. Nu p-aia, băăă, p-aia mare, dimineață de tot când pare că și marea abia se trezește, când poți să intri în apă și să rămâi fascinat de jocul pe care îl face soarele pe fundul mării când te scufunzi, când vezi peștii aproape străvezii cum răscolesc nisipul fin și găsești o piatră albă sub formă de inimă, atunci și acolo mă simt eu acasă. Acolo mă scufund nu numai în mare, ci în inima mea. Acolo mă regăsesc, mă odihnesc, mă resetez, mă aliniez cu mine. Mă plimb puțin prin lumile mele interioare și de acolo începe o nouă zi.

V-am mai zis care e visul meu? Să închiriez o căsuță de piatră pe plajă, într-un sat de pescari, și cât stau acolo, să mă simt localnic, nu turist. Să mănânc la masă cu sătenii, nu la restaurante comerciale, să cumpăr pește abia pescuit, nu refrigerat, să iau miere de pin și măsline neambalate, nu magneți, brățări sau portofele cu numele locului. Visez la un loc în care să fug de consumerim și de comercial. Caut firescul, autenticul, poveștile oamenilor, vreau să mă uit în ochii lor și să le simt lacrimile când își povestesc viața.

Ne-am conectat la viața reală, nu la cea virtuală

Ne-am întors ieri aseară din Grecia. Am stat două săptămâni în același loc de vis ca anul trecut, la bungalourile Lysistrata.

Am găsit același zen pe care frații Maria și Nikos îl păstrează de zeci de ani pe locul unei foste fabrici de ulei, unde bungalourile erau casele lucrătorilor din fabrică. Am renunțat de ani buni la hotelulurile de 4-5 stele, la all incluse și la consumerism, și ne regăsim în locuri tradiționale, cu istorie, cu povești, în care sunt fericită că nu am semnal la internet pentru că vreau să fiu conectată la viața reală, nu la cea virtuală. Măcar pentru două săptămâni din an.

O seară cu prietenii la masă sub leandri și măslini

Așa că în prima seară am întins masa cu brânză de oaie, cârnați afumați și picanți, vin roșu, cotlete de porc și multă salată și am stat la povești cu Maria pe terasa rotundă a bungaloului printre leandri, măslini și viță de vie. Copiii noștri s-au jucat pe lângă noi și s-au înțeles perfect, chiar dacă ai noștri vorbeau în română, iar fetele Mariei și prietenul lor, în greacă. Nu a contat. Vorbeau limba copilăriei. Și asta mi se pare fascinant și încerc să înțeleg, în fiecare an, cum reușesc asta. Timp de două săptămâni m-am uitat cum se joacă, flămândă să deslușesc dinamica dintre ele. Câteva cuvinte în engleză, unele spuse bine, altele stâlcite, ceva de pe la școală, ceva de pe la desene animate, câte un furculision, privirile lor atente la cuvinte să pătrundă sensul cuvintelor pe care nu le înțeleg, apoi se uitau la noi să le descurcăm, uneori le ajutam, alteori, nu, apoi începeau să explice prin semne, apoi să arate locul unde vor să meargă și o porneau toate patru în goană spre plajă sau spre bar, sau spre bungalouri, sau spre grădină, sau spre oraș. Erau ca o energie mișcătoare, ca valurile cu mișcări înlănțuite de du-te vino, intraseră toate în aceeași vibrație și aveau același scop: să se simtă bine împreună. Și au stat așa conectate în energia jocului până au ajuns să se înțeleagă din priviri. Cu siguranță am avut și noi magia asta, dar am pierdut-o pe drumul maturizării. Jocul lor nu era afectat de somn, de plimbarea de seara sau de băile în marea clară. Mereu disponibile toate patru, se adaptau oricărui program.

Ce căutăm acum în vacanțe

Seara ne găsea pe terasă la Ageri Bar la povești cu Nikos și cu vărul lui, preț de vreo două ore.

Apoi rămâneam doar noi cu fetele și după ce se oprea muzica, se închidea barul, când peste plajă și bungalouri se lăsa liniștea și toți dormeau profund, iar noi ascultam de data asta povestea pe care ne-o spunea marea și ne umpleam sufletele de cerul spuzit de stele. Se lăsa așa o pace peste noi. Și fix asta e ce căutăm acum în vacanțe. Povești, liniște, conectare, tradițional. Tihnă.

Călătoriile astea și metaforele lor!

Maria a înțeles căutarea mea și în penultima seară ne-a dus la o tavernă în munți, pe un drum șerpuit prin livezi de măslini cu trunchiul gros de nici cinci oameni nu l-ar fi înconjurat într-o îmbrățișare comună, un drum de noapte, cu capre, veverițe și arici, cu prăpăstii în dreapta și cu stânci înalte pe stânga, cu pământ roșcat, obstacole și frumuseți ca să ajungem într-o stare de exaltare. Un drum ca viața noastră.

Dezmăț culinar la o tavernă în munți

Am ajuns la o tavernă în satul Maries. Muzica se auzea din parcare. Nu era o muzică de radio, nici de pe YouTube, nici vreun playback. Doi bărbați cântau live, așezați la o masă mică cu față de masă cu pătrate albe și verzi. Aveau lângă ei câte un pahar cu apă și unul cu cognac. Un câine se gudura pe lângă picioarele lor, dar nebăgat în seama, și-a găsit înțelegere la o altă masă de localnici bătrâni și vorbăreți, care cântau și ei din când în când la refren, ori se ridicau să danseze. De sub duzii stufoși, nu puteam să văd cerul, așa că m-am uitat cu un ochi pe meniu, și cu unul la muzicanți. N-am înțeles mare lucru, așa că am lăsat-o pe Maria să comande. Și a comandat din fiecare fel câte ceva ca să gustăm din fiecare. În 15 minute masa s-a umplut de brânză feta în salată grecească, brânză tare la grătar, crochete cu yellow chese, brânză cu legume la cuptor, o carafă de vin roșu, care aducea mult cu Căpșunica noastră, apă, limonadă și sucuri.

Porc, muzică și dans

Fiecare a gustat din toate, mâinile noastre se intersectau pe deasupra platourilor, ne pasam brânzeturi de la un capăt la altul al mesei și am avut așa un sentiment de acasă, când duminica ne strângeam cu părinți, bunici, unchi și veri la masa din sufragerie și mâncam de toate. N-am apucat să îndesăm brânza și să respirăm adânc după ea, că pe o melodie despre cum nici măcar uzo nu poate să te vindece când suferi din dragoste, chelnerul ne-a adus souflaki de porc, porc la grătar, porc și pui la ceaun, încă o carafă cu vin, apă și încă o salată. Ceilalți meseni începeau să danseze, așa fără nicio pregătire, fără niciun anunț. Când simțeau că muzica îi gâdilă în suflet, se ridicau ca niște vulturi cu mâinile în lateral și dansau liberi.

Masa nu este doar despre mâncare

Noi ne-am povestit viețile, am râs, am cântat, am plâns, am lăsat ochii în jos când nu am avut nicio soluție la o poveste alambicată, am făcut ochii mari când unul dintre cântăreți s-a ridicat și ne-a întrebat dacă ne-a plăcut la ei și am aflat că era chiar proprietarul tavernei, am ridicat din umeri când copiii au început să alerge liberi printre mese după ce toți au plecat. Au fost momente în care o simplă privire plină, prezentă, aliniată cu inima, cu Universul, a contat mai mult decât 1 000 de cuvinte. Pe drumul de întoarcere am ascultat Naturaleza, cu geamurile deschise și cu vântul cald care de juca șuvițele de breton pe fețe. Nimeni n-a zis nimic, nici măcar copiii. Noi, cei mari, lăsam ca experiența avută să ne umple sufletele, încet și sigur, ca cerneala vărsată pe sugativă. Dacă e un cuvânt pentru seara aia de la Maries, este conectare.

În ultima zi, ne-am îmbrățișat cu prietenii noștri, ne-am luat la revedere de la mare și ne-am pus ochelarii de soare să nu ni se vadă lacrimile. Ne-am promis că la anu’ stăm trei săptămâni.

Text: Ana Nicolescu