După ce am trecut de Mizil, am intrat pe un dum neasfaltat și waze a început să nu ne mai arate drumul. Unii din mașină s-au panicat în timp ce sufletul meu cânta triluri de aventură, apoi m-am panicat și eu fals din solidaritate, deși știam că pierderea are și ea un sens. Sigur că s-au prins că eu jubilam în interior, ceea ce le-a sporit nervozitatea și mie zâmbetul larg aproape de jur împrejurul capului. Dați toate telefoanele să vedem care prinde semnal, zise el, foială, o țigară nepoliticoasă în aerul tare, câteva înjurături, urme de viitură și gata, uite un indicator către Cabana Izvoranu. Pfiu!
Fără să ne dăm seama intrasem deja pe drumul serpuit din pădure. Bolta de copaci aproape că nu ne lăsa să vedem cerul, eram într-un tunel verde, care făcea trecerea către o altă lume, către o șansă care ne aștepta. Cei 6 kilometri de semiîntuneric crud și răcoros, aparent către nicăieri, pentru unii din mașină au fost ca un travaliu lung și anxios. Pentru alții, o binecuvântare pe care au trăit-o prin toți porii cu recunoștință și poze.
O tabără fără televizor și fără tablete
Ne-am cazat într-o cameră în care ar fi încăput lejer 3 mașini, cu pat cu motive tradiționale și tavan cu lambriu de lemn vopsit alb. Nu sunt fan stilul rustic, dar îmbinarea asta de poze vechi pe etamină, ladă de zestre, faianță din piatră și duș ultramodern, vedere spre căsuța bunicii și noaptea spre luna plină m-a făcut să curg fluid cu energia locului. Fetele s-au instalat imediat în moțul patului cu tableta. Dezamăgire mare când au constatat că vorbeam serios când le ziceam că nu avem net.
Dar nu-i nimic, au zbughit-o în două minute pe ușă să descopere ce este după podul din pădure. Fantastic cum se repliază copiii, nu? Cum găsesc ei motive de bucurie din orice și nu rămân blocați în frustrări.
În fiecare zi, blondele mele și-au testat echilibrul, curajul și puterea
După pod, ne aștepta echipa Lumea lui MOMO cu covrigi de Buzău, plăcintă cu spanac și iaurt și cu ceai de plante.
N-au băgat în seamă delicatesele că au fos atrase de cauciucul prins cu lanțuri de la locul de joacă și de sacul de box, pe care Măriuca l-a folosit cum se cuvine și a devenit apoi cel mai calm și cooperant copil din acea seară.
În fiecare zi, blondele și-au testat echilibrul, curajul, puterea, au stat față în față cu frica, au găsit metode să treacă peste obstacole, și-au făcut prieteni, covorașe de lână, codițe, tricouri, au mers în drumeții, au obosit, s-au răzvrătit, s-au odihnit și au luat-o de la capăt.
Activități în aer liber, meditații, mâncare cu produse locale și dulciuri dulci fără zahăr
Zilele începeau cu micul dejun, același pentru toată lumea, continua cu cercul de dimineață, unde mergeam doar noi, adulții și aflam câte ceva despre noi, despre cei din jur și despre ce o să facem în ziua respectivă. Urma programul comun, adulți și copii, masa de prânz, două ore de odihnă, apoi alte două de ateliere de comunicare non-violentă pe relația cu sinele, relația de cuplu, cea cu copiii și cu ceilalți, cina, povestea de seară și focul de tabără.
Momente pline pe care le-am apreciat:
- Drumețiile prin pădure cu grupul de 60 de adulți și copii, prin răcoarea umedă, foșentul frunzelor pe care îl uitasem, da, uitasem vocea pădurii, copacii căzuți pe la vreo frutună sau viitură care au devenit poduri naturale, liota veselă de copii cu bețe, biciclete fără pedale, bluze de trening prinse la brâu și coronițe din flori de câmp. Gogoșile simple cu zahăr pudră de la capătul uneia dintre drumeții mi-au adus aminte de copilăria mea, de bunicile mele și au confirmat faptul că nu trebuie să fie gogoși cu Nutella ca cei mici să dea gata două ligheane pline.
- Frumusețea fiecărui copil, fiecare pereche de ochi albaștri, verzi, căprui sau negri, care se uitau la mine căutând un răspuns. Invariabil întrebarea era aceeași: ne jucăm? Modul în care legau ei prieteniile, în care își disputau rolul în gașcă, raportul de putere, frustrările, lecțiile, căderea și ridicarea, lacrimile, râsul și hărmălaia veselă când Dana sau Andreea strigau La joaaacăăăă. Atunci se adunau toți de pe unde erau și se mișcau de-o dată așa cum păsările își schimbă brusc traseul pe cer și merg toate într-o singură direcție. Vai, ce energie frumoasă, copiii ăștia încă mai trăiesc conectați energetic. Dar cel mai mult mi-a plăcut la copii libertatea. Nu e vorba de libertatea dată de părinți sau libertatea pe care și-o asumau testând să împingă limitele și mai mult sau să-și testeze puterile pe teritoriu nou. Nu. E vorba de libertatea aia înnăscută de suflet care nu e înrobit de nimic, nici de greuțăți, nici de rețineri, nici de caracterizări, nici de alte percepții, de nimic. Spirite libere cu părul în vânt.
- Împărtășirile vulnerabile ale părinților și mai ales ale taților care veneau la atelierele de seară. Recunosc că aveam o preconcepție legată de exprimare, sinceritate și evoluție la bărbați. Probabil că nu îi întâlnisem încă pe bărbații curajoși. Admir fiecare om care a scos din sufletul lui câte o împărtășire care l-a crescut și care a ajutat la unele conștientizări și, mai ales, îi admir pe cei cu care am lucrat în echipă, în diferite zile și la care am văzut că ascultă, aud și transmit lucruri cu sens, oameni care nu vorbesc doar ca să se audă vorbind, care nu pleacă de la premisa că dacă taci înseamnă că nu știi sau că ai nevoie să fii salvat, oameni care se uită cu atenție la ce transmiți, oglindesc și îți dau înapoi perspectiva lor dintr-un spațiu de non-judecată, doar de observator.
- Serile cu cântec la foc de tabără și la un pahar cu vin roșu, când am constatat că nu am uitat chiar toate versurile de la Iris, Nicu Alifantis, Nirvana sau Phoenix.
- Mămăliga cu brânză de burduf la cuptor, plăcinta cu spanac și iaurt din prima zi, porumbul fiert, triunghiurile de pepene rece și dulce mâncat pe pajiște după proba cu obstacole, toate supele de pui de casă cu tăiței tot de casă și tartele fără zahăr cu zmeură și amandinele, mamă, amandinele alea cleioase și însiropate bine, mâncate pe furiș în mansardă de ziua Ralucăi când i-am cântat La mulți ani în șoaptă. Mmmm!
- Cele două zile când la prânz am stat în fotoliul primitor de piele din mansardă și am editat la carte.
- Îmbrățișarea Mirei când am respirat împreună și când am împărtășit doar din priviri, bunătatea și disponibilitatea Andreei, echilibrul lui Octavian, răbdarea tuturor trainerilor din echipa Lumea lui MOMO, Dana, Alexandra, Maya, Doina, Ioana și Alex.
- Creșterea pe care am văzut-o la Măriuca și la Julie când le-au lăsat bilete de apreciere copiilor și adulților cu care s-au jucat în tabără și cum au exersat ele să-și spună emoțiile cu voce tare.
- Toate atelierele creative părinți-copii despre care aș putea să scriu zile întregi și care au venit cu daruri care încă mă fac să-mi dea lacrimile, dar despre care nu voi scrie ca să nu vă stric surpriza celor care o să mergeți de acum înainte cu Mira în călătoriile astea.
Deconectați de lumea comercială și conectați la familia noastră
Când ne luam la revedere, mi-am amintit că am venit În Tabără cu Familia Lumea Lui MOMO cu nevoia unui silent retreat. Îmi pusesem intenția ca 90% din timp să ascult și 10% să vorbesc strictul necesar, să nu spun nimic despre mine și despre rolurile mele din viața de zi cu zi, ci doar ocazional să îmi aduc contribuția la întâlnirile de conectare interioară. Mi-am dorit să-mi exersez ascultarea activă și să-mi pun la treabă observatorul. M-am bucurat ca un copil mic când Mira ne-a anunțat că în tabăra asta, la fel ca și în cele din anii trecuți, televizoarele din camere vor fi deconectate, la fel și sistemul de wi-fi. Practic am mers cu copiii, undeva în inima unei păduri, deconectați de lumea comercială și conectați la familia noastră și la interiorul nostru. Practic, o invitație la introspecție și la creștere, pentru cine este dispus și curajos.
Text: Ana Nicolescu