Eu ca mamă
Leave a comment

Între tic și tac e o mică tăcere. Domnișoara Poimâine și Joaca de-a timpul

Mereu am fost fascinată de timp și de ce se întâmplă după moarte. Încă din clasa a IV-a, am fost convinsă că există și altceva în afară de lumea aceasta. Nu știu cum sau de ce, dar într-o seara, pe când aveam 10 ani și încercam să adorm, corpul meu a început să tremure și sufletul să se forțeze să iasă din corp. M-am ridicat la 90 de grade și mi-am văzut corpul. M-am speriat că nu voi mai putea să mă întorc și sufletul s-a întins înapoi peste corp. În corp. M-am trezit speriată. Inima îmi bătea ca un baros greu și gros de lemn. N-am spus la nimeni.

În același an am început să citesc mărturii ale oamenilor care s-au întors din moarte clinică. Am văzut filmul Fantoma mea iubită, cu Demi Moore și Patrick Swayze. Apoi am fost atrasă de cărțile lui Eliade pe care le citea tata. Încet-încet mi-am început drumul spre spiritualitate. Într-o zi, tata a adus acasă un film pe casetă video. O parodie după viața lui Einstein. Mi-a atras atenția teoria relativității pe care am încercat să o înțeleg doi ani mai târziu la fizică. Am început să mă uit la filme cu mașinării ale timpului.

M-am întrebat cine a împărțit fiecare oră în minute, de ce fiecare minut conține nici mai mult, nici mai puțin de 60 de secunde. Cum s-a hotărât să atribuim cele 365 de rotiri ale Pământului unui an și cum ne-a venit ideea să le împărțim în unități mai mai mici, numite zile. De ce nu are fiecare lună, un număr egal de zile.

La un moment dat, mi-a fost clar că noi ajustăm numărul de zile dintr-o lună în funcție de trei evenimente spațiale: rotirea în jurul soarelui, rotirea Pământului în jurul axei sale și ciclurile lunare (12 la număr, lunile anului).

Din acel moment am înțeles că noi alegem să trăim timpul ca pe o curgere, că de aceea încercăm să-i dăm atâta semnificație și împărțeală. A fost perioada în care studiam Eminescu la liceu și Dali, tot acolo, cu celebrul tablou, scurgerea timpului.

A fost o perioadă destul de bulversantă pentru că spiritualitatea spunea că timpul este static. El nu are mișcare. Există numai un singur moment. Acum. Aici.

Noi suntem cei care ne mișcăm prin timp.

Mi-am amintit de toate aceste eforturi de-ale mele de a-i da sens și de a integra noțiunea de timp, azi, pe când urmăream la Cafe DeKo, piesa de teatru pentru copii, Domnișoara Poimâine și Joaca de-a Timpul, pusă în scenă de MOMOLINO. Piesa este o adaptare după cartea cu același nume a scriitoarei Adina Rosetti, cu ilustrație de Cristiana Radu, publicată la editura Curtea Veche Publishing. Din distribuție fac parte: Antoaneta Zaharia, Ioana Flora și Mihaela Velicu (preferata mea). Muzica a fost compusă special pentru acest spectacol și este semnată de Nina Neagu, iar decorurile și costumele poartă semnatura Doinei Pop.

Eu am mers cu fetele. Măriucăi i-a plăcut de Clara, personajul principal, o fetiță care vrea să crească mai repede mare ca să se dea cu ruj roșu, să poarte pantofi cu toc, să dea telefoane, să lucreze de la birou și să se plimbe cu liftul.

Măriuca și Mihaela Velicu

Măriuca și Mihaela Velicu

Julie este încă la capitolul când mâine este ieri, iar poimâine e ziua de după azi, mai devreme este târziu, iar mai încolo este mai repede. Oare copiii percep că timpul este totul încadrat într-o singură clipă și de aceea nu au noțiunea lui umană, încadrarea dată de oameni? De multe ori cred că până la 3 ani, copiii sunt mult mai spirituali și mai receptivi, mult mai inteligenți emoțional decât adulții.

Parcă sufletele lor încă își amintesc că suntem mult mai mult decât o viață și un corp.

Text: Ana Nicolescu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *