Jucăm mic și facil într-o țară care are nevoie de oameni cu cojones

Sunt atât de multe întrebări și neputințe pe cazul de la Caracal încât nici nu știi de unde să o apuci. Ca orice mamă cred, în perioada asta mi-am luat fetele în brațe mai mult decât în orice altă perioadă. Le-am admirat fiecare șuviță blondă, fiecare aluniță și am râs cu Julie că le zice nuci. Le-am strâns tare și am oftat mult cu gândul la Alexandra și la țara pe care le-o lăsăm. Le-am zis că există oameni bolnavi care fac rău, mult rău. Le-am povestit o parte din ce s-a întâmplat la Caracal și le-am zis că din liceu visez să plec din țară, undeva într-o lume civilizată, în care să nu-ți fie frică să ieși pe stradă.
– Adică vrei să fugim din țară, mami?
– Un fel de!
– Păi n-ai zis tu să nu fugim de ce nu ne place?
– Aici e vorba de altceva, mamă, e de supraviețuire!

Ele au continuat să-mi pună întrebări, iar eu să mă uit în gol spre crinii albi încercând să găsesc un răspuns la întrebarea dacă ne mai facem bine.

Fetele s-au dus apoi în casă la desene “că e mai vesel acolo” și m-au lăsat zile la rând să citesc toate detaliile cazului și răzvrătirile din social media. Mă tot gândesc ce altceva în afară de proteste și de aruncarea vinei de colo colo ar aduce țara asta pe linia de plutire. Ceva nu doar punctual, ceva constant, în profunzime, ceva mic care făcut zilnic de orice om, la nivel macro, ar avea efecte bune pe termen lung.

Ne îmbătăm cu cifre de imagine pe spatele unor tragedii

Apoi m-am întâlnit cu o prietenă care îmi reproșa că eu nu iau atitudine pe Facebook. I-am zis că m-am săturat să ne fierbem în public în suc propriu, m-am săturat de cei care își fac trafic și reach pe asemenea cazuri, de cei care nu au decență și care de fapt nu vor să rezolve ceva, ci să se audă pur și simplu. Sigur că nu toți care au scris în social media despre caz fac parte din categoria asta. Nu am luat atitudine pe Facebook pentru că mai bine în consum energia în proiecte și inițiative care acum se formează cu oameni care chiar vor să facă ceva, care pun osul la treabă, gândesc strategii, adună persoane din diferite domenii, cu influență, vizibilitate și drive.

Suntem avizi după imagine, vrem recunoaștere publică și alegem să facem ce ne este ușor să facem, nu neapărat ce este necesar, corect și implicit greu. Ne îmbătăm cu cifre de imagine, ne extindem programele și în alte țări de parcă am rezolvat aici toate problemele. Nu, nici pe departe, dar e mai ușor să vorbești cu oameni conștienți, deja treziți și să crezi că ai educat România, decât să te duci în orașele mici sau chiar la sate să pornești acolo revoluții, conștientizări, empatii, comunicări non-violente. Jucăm mic și facil într-o țară care are nevoie de oameni cu cojones.

Prietena mea s-a cam supărat pe tonul meu revoltat și a plecat. Eu am rămas în urma ei la masa din grădină și am scris:

Între impuls și reacție e musai să fie și rațiune

Cum aducem asta în școli? La sate? La copii, dar mai ales la adulții fucked up? Cum să începem să gândim cu mințile noastre? Până la urmă cred că cea mai mare problemă a noastră este că nu gândim. Știu o grămadă de oameni educați, școliți și umblați prin toate colțurile lumii care au idei preconcepute, pentru care victima e mereu de vină, care spun ce le vine la gură fără să gândească nici dacă ce spun e adevărat, e util sau frumos, oameni care judecă mult, critică și concret nu aduc nicio schimbare în bine, nici măcar în viața lor. Mințile noastre nu sunt educate.

Nu gândim, nenică, pentru că nu ne-a învățat nimeni să facem asta, nu am fost lăsați să spunem ce gândim la școală, nici acasă, că doar adultul știe mai bine decât copilul, nu ne-a arătat nimeni cum să argumentăm, cum să găsim soluții la probleme, cum să spunem atunci când tu te porți urât cu prietenii mei eu mă simt furioasă pentru că nevoia mea de respect nu e îndeplinită. Îți cer să nu mai faci glume cu prietenii mei. Nu, mereu a venit un salvator, un Harap-Alb, o mamă, un tată, un procuror, un profesor și ne-a spus cu subiect și predicat cum să rezolvăm situația, ce să credem despre poeziile lui Eminescu, cum să facem o problemă la algebră doar cu o singură metodă că aia era în manual. Păi cum să gândim noi acum? Cum să avem curaj să facem o acțiune cât de mică? Suntem copii necrescuți în corpuri de adulți obosiți și furioși.

O țară educată e o țară civilizată și mai sigură. Sau?

Cum facem asta la sate? Cum aducem mai mulți copii la școală? Versus: dascăli slab pregătiți, cu comportamente nedemne, lipsa drumurilor și a mijloacelor de transport care să îi ducă și să îi aducă pe copii de la școală. Cum de ne plătim mai mult vedetele și fotbaliștii, și nu dascălii, nu pentru că așa ar fi moral, ci pentru că așa ar fi util.

Apoi m-am oprit din scris că mi-au venit în minte atâția oameni educați și/sau învățați care fac rău cu bună știință, își construiesc reputația pe asta și apoi sunt premiați și invitați ca speakeri pe la conferințe. Mă refer la hateri, la oameni de comunicare sau traineri, bloggeri care trolează postări, care fac public shaming de dragul de a li se auzi vocea, oameni care nu au curaj să se uite în ochii tăi și să spună ce emoții au și ce nevoi le-ai încălcat și preferă să te împungă public sau în privat cu multe jigniri. Mereu m-am întrebat ce doare atât de tare în viața acestor oameni, încât ei cred că se vindecă dacă îi rănesc pe alții?

Multe emoții adunate care refulează periculos

E o certitudine mult discutată pe la conferințe și mai ales pe blogurile de parenting că avem nevoie să ne focusăm pe inteligența emoțională, să știm să ne identificăm emoțiile și să le gestionăm, să vedem de unde pleacă, ce nevoie neîmplinite trădează, cum stăm cu ele, ce mecanisme de apărare stârnesc în noi. Dacă până acum eram ferm convinsă că este nevoie de educație emoțională pentru copii, de ore de meditație, de ateliere în care să-i învățăm să-și scoată furia controlat și safe, acum sunt convinsă că și mai multă nevoie de asta avem noi, adulții, ăștia crescuți cu comparații, bătăi, cu frica de șef, de autorități, ăștia de fierbem pasiv agresiv de suntem ca o oală cu presiune, gata să explodăm, și o facem pe cine nu trebuie și când nu e cazul. E ușor să aruncăm cu rahat, să țipăm în noapte cu stropi care ne sar din gură de furie mocnită, fără să ținem cont de copii. Degeaba facem 2-3 facultăți dacă nu știm să ne exprimăm emoțiile și nevoile. Și nici măcar nu știm să le spunem pe nume. Toată furia asta care fierbe în noi putem să o canalizăm în energie creativă și să începem să facem câte ceva zilnic, să adunăm în jurul nostru oameni pe care să-i învățăm din ce știm, să ne folosim darurile și relațiile în scop constructiv și colectiv, și să luăm atitudine. Nici măcar la nivel micro, la nivel de familie nu suntem în stare să facem o schimbare, cât de mică, în bine, pentru că, nu-i așa, noi nu suntem niciodată de vină.

 

 

Să nu mai permitem violență în viețile noastre

Credem că dacă nu ne băgăm în treaba altora, suntem salvați de la o posibilă bătaie? Nu chiar. Mâine ar putea să fie, Doamne ferește, fetele noastre în locul Alexandrei sau în locul fetei din acest experiment social. Suntem în țara lui ciocu mic și joc de glezne.

Uite, vezi, d-asta nu am luat atitudine pe Facebook, că nu rezolv nimic doar scriind niște rânduri. Acum mă întorc la grupul de inițiativă format zilele trecute, un grup care mai mult face, decât se laudă. Nu mai revin pe subiectul ăsta decât când o să am ceva concret de spus, o propunere, o rezolvare, o strategie cu nume și implementare, cu obiective și KPI, că tot o ardem corporatist și antreprenorial.

Să ne fie bine și să ne crească cojones.

Text: Ana Nicolescu

S-ar putea să-ți placă și

1 comentariu

Lasă un răspuns

Your email address will not be published. Required fields are marked *

* Bifați căsuța de selectare GDPR

  • Acest formular îți colectează numele, e-mailul și conținutul, pentru a putea urmări comentariile plasate pe site. Pentru mai multe informații, consultați politica noastră de confidențialitate, unde veți primi mai multe informații despre unde, cum și de ce stocăm datele dvs.