Eu ca mamă
comments 17

Lasa-ma, nebuno! Sau rosia fermecata nu e la fel de magica

Se pare ca sticluta cu praf magic are puteri limitate. Ieri, cand m-am dus sa o iau pe Mariuca de la gradinita, mi-a zis clar: “Ia-mi toate hainele ca maine nu mai vin. Am o treaba foarte importanta la mamaioara si nu am cum sa vin aici.”

Aseara, pana sa adoarma mi-a repetat ca ea nu mai vrea la gradi, ca e urat. Am tinut-o mult in brate, toata noaptea. Pentru toata ziua cat ne-am lipsit una alteia. De dimineata, pe drum, s-a trantit pe jos ca nu vrea la gradinita, apoi s-a tinut strans de un gard, apoi a zis ca merge, dar sta pana vine mama lui Sebi (un baietel care a plans ieri toata ziua si care se lipise de noi).

–          Mami, mai ai bomboanele de ieri de la zana cu parul magenta.

–          Da, iubita, vrei una?

–          Vreau sa i-o dam educatoarei.

–          Ooo, ce frumos, gurita.

–          Sa se inece cu ea si sa moara.

–          A!

–          Si sa moara toti copiii, si toate educatoarele, si toate dulapioarele, si toate buburuzele, si tu, si eu…

–          Te inteleg, ti-e tare greu. Uite, azi am pentru tine o rosie fermecata…

–          Nu o vreau. Vreau mai bine sa mor si sa nu merg la gradi.

–          Iubita mea.

–          Ia-ma acasa.

In timp ce incercam sa o schimb, pe holul cu dulapuri si scaune de pitici, Mariuca se smucea din bratele mele, ma batea si-mi spunea:

–          Pleaca de aici, nebuno! Esti o nebuna. Vreau sa mori. Pleaca, nebuno ce esti.

–          Sunt nebuna dupa tine, iubita mea.

–          Ia-ma acasa, mami a meu. Ii dau patutul meu cu Mickey la alt copil. Sa-l ia oricine, eu vreau cu tine acasa.

–          Dar cum ai vrea tu sa fie la gradi ca sa-ti placa?

–          Sa fii tu si sa vina, in fiecare zi, fetita Zurli.

A luat-o educatoarea in brate. Ea plangea, se smucea, o batea pe educatoare si-i spunea ca e urata si grasa, ca ea vrea acasa cu mama ei frumoasa. Femeia ne-a zis ca ar fi mai bine sa plecam, ca altfel prelungim acest moment si ca vor incepe si ceilalti copii, lasati deja de parinti, sa planga.

Am coborat scarile, amarata, am trecut prin dreptul clasei unde geamul era deschis. Mi s-a parut ca o aud pe educatoare spunand:

–          Mariuca, daca nu te potolesti, te las singura pe scaunel acolo.

Mi-au revenit in minte toate formulele pe care le-am auzit de la cele doua educatoare ieri si azi, formule de a orpi plansul: Vai, ce urat faci!, Tu vezi ca esti singurul care plange? N-ai niciun motiv sa plangi. Esti baiat mare, de ce plangi?

Si mutle altele. Si gandul meu s-a dus instantaneu la Aletha Solter. Oare mai gasesc de cumparat cartea Lacrimi si crize de furie? Sa le-o dau lor, celor doua educatoare.

Acum stau cu rosia fermecata in mana si nu ma ajuta la nimic. Nu e la fel de magica, asa, ca pulberea de zane.

Text: Ana Nicolescu

17 Comments

  1. Frumos articolul! Să citească cele două educatoare și multe altele, să se informeze, dacă nu din dăruire pentru frumusețea meseriei pe care o fac, măcar din responsabilitate profesională.

  2. Ana Gombos says

    Ma intreb de ce repeta mereu Mariuca faptul ca vrea/nu vrea sa moara. De unde-i vine asta? E nefiresc totusi la varsta ei. Ma mai intrebam de ce-i tolerezi limbajul si sa te faca nebuna. Inteleg ca era frustrata, nefericita si suparata ca o lasi la gradi, dar totusi… Intreb si eu. Eu sunt adepta pedepselor. Nu bataile, dar pedepsele da. Sper sa nu faci parte dintre acele mamici care schimba 10 gradinite doar de dragul copilului.
    .

    • Ana Nicolescu says

      Draga mea, Mariuca este exact la varsta la care incep toti copiii sa-si puna intrebari despre unde erau ei inainte sa se fi nascut, ce inseamna sa mori, unde te duci cand mori, in cer sau la cimitir. Este la varsta la care incepe sa costientizeze ca nu mai este legata de mine cu cordon ombilical si isi testeaza independenta, dar vrea sa ma stie mereu aproape. Treaba cu muritul este o frica de-a ei, frica sa nu ma piarda definitiv si si-o exprima asa cum poate la 3 ani. Eu nu o restrictionez pt ca incerc sa ma documentez in legatura cu etapele de dezvoltare la copii, sa vad ce pot face mai bine si pt ca vreau sa se simta in siguranta si sa vina la mine sa-mi povesteasca despre toate emotiile ei.

      Faptul ca m-a facut nebuna intr-o criza de nervi, de furie, de frustrare maxima, de frica, nu are nicio relevanta. Nu o consider o jignire pt ca si noi, adultii, atunci cand suntem nervosi, ne vin o gramada de porcosenii la gura, pe care nu le credem, nu vrem sa le spunem, dar nu putem sa ne abtinem si apoi ne pare rau. Eu nu sunt adepta pedepselor, ci doar a faptului ca orice actiune are o urmare. Adica daca am calcat din greseala pe o jucarie insirata prin casa si s-a rupt, nasol, imi pare rau, poate trebuia ca jucaria sa fie la locul ei dupa ce ai terminat sa te joci cu ea. Nu inteleg la ce te referi cu pedepsele. Pentru ce ar trebui sa o pedepsesc? Ca i-a fost frica? Ca si-a exteriorizat emotia (lucru care e incurajata frecvent acasa sa-l faca)? Ca are un limbaj pe care inca nu-l stapaneste la 3 ani, ca nu stie exact sensul tuturor cuvintelor? Ca m-a facut nebuna? Ca i-a fost greu si ca nu mai stia in ce fel sa ma faca sa inteleg lucrul asta? Prefer sa fiu langa ea, sa o accept cu toate emotiile ei, sa o validez, sa ii ofer caldura si intelegere. Cand o sa fie mare, poate ca o sa radem amandoua si o sa ne intrebam care e mai nebuna ca cealalta 🙂

      Fac foarte multe de dragul ca Mariuca sa creasca frumos, liber, sa iubeasca si sa fie iubita. Sunt langa ea si daca nu se va adapta intr-o luna la gradinita o sa vad ce alte variante mai sunt. Eu am incredere in ea, in mine, ca mama ei si sper ca educatoarele sa creeze acolo un loc magic cu jocuri si povesti, asa cum i-am spus noi ca e la gradi.

  3. draga de tine, draga de ea! Curaj… esti puternica.. si ea, ca doar e a ta! Nu stiu cum pot ajuta, dar daca o pot face cumva, te rog spune-mi.
    Cumva, veti reusi.. in ritmul vostru. Nu te panica, respira si gandeste.. analizeaza tot si alege ce e mai bun pentru voi.. incearca pana gasesti ritmul.. si nu iti pierde speranta! Te pup!

  4. Orice experienta de acest tip este dificila, atat pentru copil, cat si pentru mama. Dar acum toata lumea crede ca educatorul este un robot, care trebuie sa aiba aceeasi atitudine dezirabila. V-ati gandit ca poate acea educatoare are si ea un copil sau un nepot cu care a trecut, poate in aceeasi zi, printr-o experienta similara? Poate ca nu mai are timp sa citeasca ultimele aparitii din literatura de specialitate, intrucat trebuie sa se gospodareasca, sa isi creasca ai ei copii. V-ati gandit ca poate salariul mizerabile face ca doamna sa nu fie imbracata si aranjata frumos, asa, ca majoritatea celorlalte mamici? Stiu, este o meserie vocationala. Dar adevaratele probleme ale sistemului pornesc de la subfinantarea acestuia, de la dezinteresul peren al diriguitorilor fata de educatie.
    (mama mea este educatoare si ii port un adanc respect, iar acum, in prag de pensie, are, in sfarsit, un salariu decent…adica 1600 de lei…e bine? e suficient de decent?)
    Si inca ceva. Poate ca daca ati lucra o zi doar in primele saptamani de la grupa mica, lovindu-va de aceeasi problema pe care ați relatat-o, insa inmultind-o cu 30 (de copii in grupa), v-ati mai schimba parerea.
    Nu spun ca educatoarea s-a comportat corect. Dar ganditi-va prin ce trece ea in primele zile de grupa mica, cand cvasitotalitatea copiilor plang toata ziua, cand asteptarile parintilor sunt mari, cand trebuie sa indrume mititeii spre un program etc…

    • Ana Nicolescu says

      Nu plec niciodata de la premisa ca oamenii sunt roboti, ci suflete. Eu ma gandeam ca poate ar fi mai benefic pentru toata lumea ca educatoarea sa se pozitioneze ca aliatul copilului, nu ca adversarul lui. Una dintre educatoare a fost mai empatica si a zis ca si ei ii e dor de parintii ei si asa, toate fetitele s-au strans in jurul ei.

      Faptul ca si educatoarea are copii acasa si responsabilitati nu e un argument pentru mine. Noi toti avem responsabilitati acasa si inca un copil sau doi, dar incercam sa nu ne eliberam neputinta sau frustrarea, oboseala la locul de munca. La fel, argumentul ca nu are timp sa citeasca nu sta in picioare. Eu consider, in primul rand, ca e necesar sa citim si sa ne punem la curent cu noile cercetari in domeniul in care lucram. Astfel evoluam, nu ne plafonam. Dar aici tine de nevoia fiecaruia de a se dezvolta, de a creste. Cat despre tinuta doamnei educatoare, nu a facut nimeni referire la ea.

      Faptul ca este o meserie prost platita il inteleg, dar nu vad legatura cu faptul ca plansul la copiii de 3 ani este stopat brusc si ca ei nu sunt spijiniti moral. Cand ne alegem o meserie, sper ca o facem din credinta ca suntem talentati intr-un domeniu, din dorinta de a ne darui unui domeniu si poate din certitudinea ca putem oferi celorlalti din ce avem noi mai bun. Acum nu putem sa punem pe seama parintilor si a copiilor ca salariile sunt mici in invatamant. Alegerea acestei meserii este sau ar trebui sa fie o decizie asumata. Toata lumea stie ca in Invatamant si Sanatate salariile sunt mizerabile. Daca faci meseria asta inseamana ca simti o chemare. Desigur, asta nu inseamna ca nu meriti mai multi bani, dimpotriva, sau ca nu esti demn de respectul parintilor si al copiilor.

      Eu clar nu as face fata la plansetele a 30 de copii, simultan, tocmai de aceea nu m-am facut educatoare. Nu stiu daca asteptarile mele sunt mari. Vreau doar ca fata mea sa se simta inteleasa, validata si ajutata sa treaca prin acest proces cu blandete. Sa i se spuna de catre educatoare: “inteleg ca ti-e greu, este normal sa-ti vina sa plangi, asa e la inceput, pana ne obisnuim, pana iti faci prieteni. Eu sunt aici, alaturi de tine si impreuna ne vom convinge ca e frumos la gradi”. Nu sa i se spuna: “Vai dar ce urat faci!”

      E o asteptare prea mare?

  5. Daniel Dendiu says

    Personal consider articolul foarte bun din cel putin mai multe motive:
    1. Pentru ca trateaza o problema foarte actuala si foarte raspandita a zilelor noastre, si nu ma refer aici doar la Romania ci la intreaga cultura occidentala,
    2. Pentru ca sintetizeaza extraordinar de bine relatia dintre multi parinti si copii.
    Desi citesc multe postari pe internet, cred ca am comentat doar la 2, maxim 3 dintre ele in toata viata mea, iar acest articol este atat de bun incat nu ma pot abtine sa nu scriu. Recunosc ca la dorinta (devenita chiar necesitate) de a raspunde au contribuit si cometariile facute la articolul asta.

    Eu as incepe cu un mic execitiu de meditatie, hai sa incercam sa ne imaginam urmatoarele cuvinte spuse in diferite contexte. Sa ne imaginam ca tatal nostru ii spune mamei noastre:
    – Pleaca de aici , nebuno! Esti o nebuna. Vreau sa mori. Pleaca, nebuno ce esti.
    Iar ea ii raspunde:
    – Sunt nebuna dupa tine, iubitul meu.
    Daca ati gasit ceva cat de cat neplacut in scena de mai sus, incercati sa schimbati personajele, sa spunem ca sunteti voi si partenerul vostru de viata. Analizativa un pic senzatia pe care o simtiti. Daca iarasi simtiti ceva neplacut sa mergem mai departe si sa incercam sa putem fata in fata persoane intre care relatia este din ce in ce mai putin stransa… sa spunem doi prieteni .. apoi sa trecem la doi vecini .. apoi la doi straini care se vad pentru prima data intr-o statie de autobuz…

    Exista cineva care gaseste contextul in care dialogul de mai sus este un dialog normal intre doua persoane adulte? Nimeni nu vede agresivitatea lui, chiar si intre 2 persoane adulte care nu se cunosc?!!! Oameni buni, in ce lume traiti?!!! … si acum imi este greu sa pun cuvintele acestea in gura unui copil de gradinita…. Aaa … si aici banuiesc ca se gasesc cativa sa spuna cu condescendenza, “e copil, ce stie el ce spune…”. Pentru acestia, care se ascund dupa deget si au atitudini atat de savante fata de copii, le voi spune urmatorul lucru: copii poate nu stiu ce inseamna efectiv sa moara mama lor, asa cum nici sotul care ar spune asa ceva sotiei nu stie cu adevarat cum este sa ii moara sotia, dar va asigur ca atat sotul cat si copilul stiu exact ce fac: agreseaza verbal pe celalalt, incearca. Copilul a invatat sa foloseasca instrumentul asta si il va folosi cu maturitatea pe care o are la cei 4 ani ai sai!!!!! Intrebarea care se pune, este urmatoarea, cum a ajuns copilul asta sa exprime o asemenea agresivitate? Este normal sa se ajunga aici? Eu spun ca nu si vreau sa merg mai departe sa inteleg cine si ce se poate face pentru a corecta asta. Cine ar trebui sa faca asta, mi se pare destul de evident, familia… comportamentul membrilor familiei trebuie sa actioneze pentru a corecta acest comportament. Cum? Ei, aici, sincer sa fiu, inca nu am gasit o carte cu adevarat buna care sa imi prezinte niste tehnici de educare a copiilor de la unu la sapte ani. Am citit o gramada de articole si cateva carti in domeniu in care se puncta ca cea mai buna metoda de ati educa copilul este sa ii explici cat mai bine, in detaliu si intr-un mod cat mai apropiat copilului, de ce nu e bine sa faca un anumit lucru. Mai este nevoie sa dau exemple ca nici noi oamenii mari nu prea invatam din ce ne spun altii ci invatam doar cand dam cu capul de pragul de sus? Nu cumva noi, parintii trebuie sa fim pragul de sus al copilului cand stabilim niste limite?
    Ma gandesc la parintii mei… au stat ei sa imi explice, cand aveam 6 ani, de ce nu este bine sa intarziu seara acasa? Imi tragea o cearta buna si a doua oara sigur imi aminteam de asta… Daca mi-ar fi spus cu un glas bland: “iubire, nu veni seara tarziu pentru ca la adapostul intunericului unii oameni iti pot face rau, iar eu stau si ma ingrijorez pentru ca nu stiut daca tu esti bine sau zaci morti prin vreun sant”, eu sigur as uita ce a spus .. si asta nu pentru ca nu ma intereseaza ca mama mea este ingrijorata si sufera pentru mine, ci pentru ca sunt prins de joc cu toata fiinta mea. Si apoi acel rau de care vorbea, e o chestie nedefinita pentru un copil de 6 ani care inca nu a vazut (si bine a facut) grozaviile de care sunt capabili unii oameni fata de copii si care le vin in cap parintiilor cand isi stiu copii afara, noaptea. Dar cand e vorba de o cearta buna, va asigur ca asta ramane in subconstientul copilului si iese afara o data cu lasarea intunericului amintindu-i ca ceva nu este in regula.
    Acum nu spun ca a certa copilul este cea mai buna tehnica de invatare, cati dintre noi nu am vazut mamici care parca sunt intr-o cearta continua cu copilul care ajunge sa nici nu o mai bage in seama? Spuneti-mi voi daca ati gasit o carte de psihologie dedicata educarii copilului de catre parinti care ne invata cum sa ne certam si sa ne batem copilul! Iar pentru cei care se crucesc la ce am scris acum, da, repet.. sa ne invete sa ne batem copii… sa ne explice ca a bate un copil nu inseamna sa iti versi nervii pe el.. ci sa iti controlezi nervii… ;ca o palma la fund este necesara atunci cand o cearta suficient de violenta nu a fost indeajuns pentru a invata lectia… iar palma trebuie data o data, de doua ori si in locuri care nu il afecteaza prea mult fizic.. palma trebuie sa il afecteze psihic mai mult decat fizic. De obicei consecventa in atitudine, folosind toata gama de tehnici de invatare ar trebui sa fie indeajuns pentru a nu ajunge la violenta fizica. Dar, inevitabil, cel putin de cateva ori de-a lungul copilariei se ajunge sa fie necesara o corectie mai severa decat o cearta. Inca mai caut acea carte sa ma invete sa fac asta in mod cu adevarat constructiv…

    Daca o gasiti, va rog sa mi-o aratati si mie… si, dati-o si Anei, ea are cu adevarat nevoie de ea daca va dori sa isi salveze copilul (asta in cazul in care acest articol nu este doar o fictiune… )

    • Ana Nicolescu says

      Daniel, sa inteleg ca tu vezi bataia ca salvatoare si tanjesti dupa o carte care sa te invete cum sa-ti bati corect si eficient copilul. Incercand sa folosesc schema pe care ai folosit-o tu, te-as invita la un exercitiu de imaginatie, meditatie, cum il numesti tu. Sa ne imaginam ca sotia ta merge la un job nou si ca in primele zile nu se adapteaza. Dimineata, inainte sa plece la munca este agitata, nervoasa, te respinge cu cuvinte urate. Ea are de fapt nevoie sa o asiguri ca tu esti acolo pentru ea si ca o sprijini in tot ceea ce face. Si tu ca sa o inveti minte, ii dai o mama de bataie. Bataie atent aplicata, care sa nu lase urme fizice, dar sa-si aminteasca de ea toata viata. Daca ti se pare ceva revoltator in scena asta, am putea schimba rolurile si sa fii tu acela care primeste o palma zdravana la fund pentru ca nu stii/nu poti sa-ti stapanesti limbajul si, mai ales emotiile si, in special, pentru ca iti permiti sa te exteriorizezi in fata persoanei dragi. Daca tu vezi bataia ca salvatoaare, atunci de ce nu am fi batuti si in cercul de prieteni, sau de vecini, de ce nu ni s-ar da o palma peste gura cand ne ducem sa ne cerem drepturile la munca, de ce nu se rezolva nimic prin razboaie, ci, mai degraba, pe cale amiabila? Cat de umilit ai fi daca ai primi o palma, acum, matur, de la mama ta, de la tatal tau? Cat de greu ai duce-o? Ce sentimente ti-ar produce? Intelegere sau revolta? De ce crezi ca avem dreptul sa ne batem copiii? Doar pentru ca avem puterea fizica (unii si psihica) sa o facem? Sunt muta de uimire.

      • Daniel Dendiu says

        Am facut exercitiul pe care mi l-ai propus, cu sotia mea care “ma respinge cu cuvinte urate”. Nu a fost deloc greu pentru ca am suficienti ani de casnicie incat sa fi trait astfel de situatii, iar relatia noastra o pot numi, dupa aproape 20 de ani, ca una exceptional de buna. Nu stiu exact ce intelegi tu prin cuvinte urate, dar te asigur ca in viata mea nu mi-a fost dat sa aud, in special de la cei apropitati, cuvinte atat de dure ca “Pleaca de aici, nebuno! Esti o nebuna. Vreau sa mori. Pleaca, nebuno ce sti.”. Trecand la faza urmatoare, daca eu as i-as spune sotiei asa ceva, crede-ma, chiar as merita o pereche zdravana de palme si, chiar m-ai rau, sa ma trezesc cu valiza la usa. Esti de acord? (Si ma cutremur la gandul ca cineva si-ar putea imagina iesind din gura mea cuvantul nebuno/nebunule spus unuia dintre parinti, pentru asta da, ar trebui sa fiu pus la zid la propriu, nu doar palmuit)
        Trecand la lucrurile mai grave, “tu vezi bataia ca salvatoare”, nu stiu de unde ai tras concluzia asta. Nu exista nicio solutie salvatoare si nici nu ma declar “adeptul” vreunei anume metode de educare (cum am vazut mai sus ca cineva s-a declarat adepta pedepselor). Rasplata, pedeapsa, incurajarea, suportul, modelul.. si multe altele, sunt, toate, instrumente pe care parintele trebuie sa le cunoasca si sa le aplice cu intelepciune. Elimina una dintre ele si vei vedea ca toate celelalte nu vor reusi sa acopere cu success lipsa respectiva. Asta este parerea mea! Un parinte trebuie sa cunoasca toate aceste metode si sa aplice de fiecare data metoda potrivita.
        Dupa cum ai vazut, am explicat suficient de detaliat ce inseamna bataia de care vorbeam, una doua palme de cateva ori dea lungul copilariei, sa spunem 7 ani. Ti se pare ca am exagerat? Ti se pare ca eu consider bataia ca cea mai buna solutie de educatie? Dimpotriva, consider ca am reusit cu success sa evit sa o aplic si sunt foarte mandru de asta. Si sunt mandru nu numai pentru asta ci si pentru ca acum am un baiat de 15 ani cu mult bun simt, placut de cei din jur si pentru care sunt inca un model.
        In a doua parte a raspunsului tau, se pare ca ai ramas fixata pe ideea de “bataia ca salvatoare” si ai extrapolat creand niste scenarii grotesti, in care ai amestecat complet lucrurile, afirmand ca asta ar fi parerea mea. Totusi ceva interesant ai iesit afara si din partea asta: se pare ca pentru tine “exprimarea emotiilor” si “exteriorizarea” justifica orice fel de agresivitate verbala. O justifica si pe a copilului tau (pe care l-ai si rasplatit cu un bine-meritat “iubita mea”), si pe a sotului/sotie care are o zi grea, si pe a celor care isi cer dreptul la munca… toti o pot face agresiv, folosind un limbaj jignitor la adresa celuilalt.
        Stii care este ironia situatiei? Nu oameni ca mine (care trag cateva perechi de palme copiilor de-a lungul copilariei) fac o lume in care prietenii se bat intre ei, vecinii se bat intre ei… ci oamenii care se exprima precum copilul tau alaturi de cei cat tine care considera asta justificat si incurajeaza o asemenea atitudine. Ajunge sa te uiti la TV pentru o zi ca sa vezi asta… daca vrei iti pot indica chiar si cateva canale TV specializate…. Sau aproape orice film romanesc de dupa revolutie… nu se poate sa nu gasesti un limbaj suficient de suburban care sa aduca filmul cat mai aproape “realitatea actuala”.
        La intrebarea “De ce crezi ca avem dreptul sa ne batem copii” iti raspund in felul urmator: daca ar fi existat o carte care sa ne explice bine cum trebuie educat un copil asta ai fi inteles ca a-ti lovi copilul nu este un drept ci o responsabilitate extrem de inalta.

  6. Gabriela Maalouf says

    Doamne, Dumnezeule mare….eu as fi sters pana acum comentariul domnului Dendiu. Este infiorator sau poate e fictiune ( se pregateste pentru vreun roman horror). Domnule draga, cartea aceea pe care o asteptati, in care sa fiti instruit cum sa va abuzati fizic copiii nu o sa apara vreodata pe piata, pentru ca daca stiinta ar fi descoperit o astfel de metoda prolifica ar fi dat-o publicului cu siguranta. Nu o sa apara pentru ca contravine drepturilor copilului si drepturilor omului si drepturilor animalelor si oricaror drepturi va vin in cap, ce au legatura cu fiinte!!!! Ca doar cei care au scris aceste drepturi stiau si ei ceva carte, nu erau doar comentatori de articole, care citisera cate ceva si-si formasera si ei o opinie!!!!! Instigarea la violenta asupra copiilor este pedepsita prin lege, deci as lua in considerare de mai multe ori inainte sa scriu un astfel de comentariu…..As putea sa va dau multe informatii despre cuvinte pe care le folositi, gen ” subconstient” si pe care nu stiu daca le stapaniti foarte bine, dar nu o sa o fac pentru ca nu sunt convinsa ca intelegeti!!!!!!!!! De obicei, nu scriu acid si ma feresc sa intru in situatii conflictuale. Cei care ma cunosc stiu asta…dar un instigator la violenta asupra copiilor ar trebui pus la zid, nu doar certat in scris!!!!!

  7. Daniel Dendiu says

    Gabriela, nu pot decat sa iti multumesc, mi-ai oferit raspunsul la intrebarea mea. De-asta nu exista asemenea carti… pentru ca sunt prea multi oameni ca tine care nu stiu sa citeasca…

  8. Gabriela Maalouf says

    Aceste comentarii nu fac cinste celui care le scrie….Domnul Dendiu jigneste in stanga si in dreapta, denota o personalitate conflictuala si spera ca noi sa ne certam inapoi cu el, ca apoi sa ne dea cateva palmute- nu bataie, fereasca Dumnezeu- sa ne educe. Zice ca e urat ca un copil sa jigneasca, apoi el face acelasi lucru cu noi….Eu nu i-as mai permite sa posteze…I rest my case…clar nu ma afecteaza ” exteriorizarea supararii” domnului!!!

  9. Gaspar Gyorgy says

    Ana, exemplul descris de tine reprezinta o realitate pe care o vad/aud adesea in cabinet si stiu cat de greu poate fi sa o impartasesti intr-un spatiu online. Apreciez curajul tau si cred in faptul ca ne-ai pus pe toti, putin, pe ganduri. (Gandirea) Proces intrinsec prin care scoatem la suprafata teorii si explicatii subiective. Insa, realitatea stiintifica (care are o doza de obiectivitate si normalitate – vreau eu sa cred) ne arata ca astfel de comportamente din partea copiilor nu sunt extreme si nici macar rare, este raspunsul amigdalian la o situatie pe care creierul copilului o percepe amenintatoare si transmite semnalul de lupta-fuga-inghet. In astfel de situatii nu gandim cu partea superioara a creierului, ci ne folosim doar partea inferioara (responsabila de emotii si supravietuire). Tot ceea ce ne ramane de facut este sa-i validam emotia copilului (pentru a nu genera alte provocari emotionale) si sa-l ghidam verbal pentru a identifica alte strategii de rezolvare a problemei. Sunt ferm convins ca dupa conferinta de sambata vei dobandi un si mai mare sentiment de acceptare si integrarea personala si sociala. Iar Mariuca si Ana-Iulia sunt foarte norocoase ca au o mama atat de curajoasa si flexibila.

  10. Buna Ana,

    Simt si eu nevoia sa scriu un pic aici, fiindca lucrez cu copiii si cu parintii si stiu cat de ciudate si de dure pot parea anumite cuvinte. Insa ceea ce am vazut pana acum este asa: copiii traiesc toate emotiile cu intensitate maxima! si, atunci cand au libertatea de exprimare in familie, le si exprima cu aceeasi plasticitate si intensitate maxima. De aceea, eu nu ma sperii cand un copil imi zice ‘vreau sa mori’ – fiindca pentru el, moartea este un fapt normal, de viata. Dar tot pentru copil, moartea este si ceva trecator, fiindca in joaca, el te invie inapoi.

    Simt nevoia sa dau un exemplu, care poate sa ajute la intelegerea de a nu lua ad literam ce spune copilul sau adultul – toate cuvintele sunt doar niste exprimari ale unor emotii, nimic mai mult. Nu le-as da prea mare importanta. Intr-un joc cu un baietel, el se juca cu papusile si una dintre papusele isi omora sora. Dupa cateva tentative, baiatelul si-a ventilat furia pe sora lui, care era mult mai placuta de oamenii din jur, si-a ventilat gelozia si frica ca e iubita mai tare de parinti. Si imediat a decis ca sora trebuie sa fie inviata de frate! Eu sunt ferm convinsa ca baietelul nu ajungea la sentimente atat de tandre fata de sora lui, daca nu si le ventila pe cale mai intunecate, dar care sunt atat de umane si care, daca nu sunt exprimate, ne fac sa suferim.

    Ana, esti o curajoasa! esti un trend-setter in romania pe blogging si esti o femeie minunata si Mariuca si Iulia au mare noroc cu o mama ca tine! atat de libera in gandire, atat de buna si de cunoascatoare a propriilor emotii si ale copiilor! Te felicit ca ai avut atata curaj sa scrii asta pe blog.

    la final, o postare de-a mea mai veche, tot cu cuvinte socante…si postarea a socat, si cuvintele, si abordarea mea, care e ca a ta!

    http://otilia-mantelers.urbankid.ro/2013/03/tampito-proasto-idioato.html

    Ne vedem sambata!

    Pupici multi!

  11. Crina says

    Vreau sa stiu ai gasit o grqdinita pt Mariuca care sa fie ok 😊 daca da care 😑
    Mare adevar cu frazele “ingrijitoarelor,educatoarelor ” pff am auzit azi una ” si eu vreau la mama ” adica de ce i-ai spune asta unui copil cu ce il consoleaza .!??

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *