Saptamana trecuta am fost invitata, alaturi de alti bloggeri, sa iau parte la o lectie de prim ajutor, la Spitalul Floreasca. In doua ore am aflat si am putut testa manevrele de baza in acordarea primului ajutor.
Aparent, se intampla ce vezi in filmele americane, resuscitezi victima, ii faci respiratie gura la gura si ii salvezi, victorios viata. Frumos si usor a fost si cand cadrele medicale ne-au explicat ordinea si pasii pentru acordarea primului ajutor:
- Te asiguri ca nu iti pui viata in pericol inainte sa ajuti pe altcineva
- Verifici daca victima este in stare constienta sau inconstienta.
- Verifici daca respira sau nu.
- Suni la 112 si spui: locul in care te afli, starea si numarul victimelor, date de contact.
- Daca nu respira incepi manevrele de resuscitare si te rogi sa vina cat mai repede echipajul SMURD.
A devenit complicat cand am trecut la proba practica. De ce? Pentru ca uiti pasii care, desi par logici, cand esti in fata “victimei” te pierzi. Pentru ca manevrele de resuscitare nu sunt atat de simple precum par, trebuie sa tii mainile, coatele si umerii intr-un anumit fel, sa exerciti o anumita presiune asupra victimei, sa numeri intr-un anumit fel. Respiratia gura la gura se face cu o anumita intensitate, cu capul victimei pozitionat corect, pentru ca altfel aerul se duce in stomac, nu in plamani.
In viata reala, daca nu stii ce si cum trebuie sa faci pentru a salva vieti, poti chiar sa le distrugi prin manevre incorecte sau incorect executate. Suna extraordinar de bine si de victorios sa stii sa salvezi pe cineva de la moarte, insa responsabilitatea este una foarte mare si educatia, informatiile pe care le avem in acest domeniu sunt extrem de putine, de fapt, sunt nule. Am apreciat foarte mult cursul, m-a facut mai constienta de nestiinta mea si m-am simtit ca in avion, atunci cand stuardezele explica pasagerilor tehnicile de salvare, le stim cu totii pe de rost, dar daca avionul s-ar prabusi, n-am mai fi in stare sa ne punem masca de oxigen pe fata sau sa scoatem vesta de salvare de sub scaun. Probabil ca am urla de disperare sau am ingheta de frica si cel mult am zice Tatal nostru de cate ori am mai avea timp.
Suntem vulnerabili in fata pericolului, ne pierdem cu firea, fugim cand vedem un accident sau ne oprim sa privim (doar) curiosi, nu suntem in stare nici macar sa sunam la 112. De ce? Pentru ca nu avem o baza informationala si ore de practica de acordare a primului ajutor, ce ne-ar putea ajuta sa reactionam corect si pentru viata in astfel de situatii. Pentru ca in scoli copiii nu invata aceste lucruri, nu invata nici in licee, nici la facultate, pentru ca adultul nu beneficiaza de cursuri de prim ajutor cand se angajeaza, pentru ca adultii sunt indiferenti chiar daca li se pune la dispozitie un astfel de suport de curs. Pentru ca la romani functioneaza zicala “Mie nu mi se poate intampla asta”. Ei bine, guess what? Dumnezeu are pentru fiecare dintre noi un plan, pe care nu-l stim, nu-l putem ghici, nici macar nu-l putem intui. Si intotdeauna ramanem surprinsi de ce ni se poate intampla de la o secunda la alta. Si ni se poate acorda, la un moment dat, sansa unica de a salva o viata si nu vom stii cum. Atunci vom fi distrus doua vieti: pe cea pe care nu am stiut sa o salvam si pe a noastra, pentru ca vom avea pana la sfarsit constiinta incarcata.
Am aflat de la cadrele medicale care ne-au predat cele cateva notiuni esentiale de acordare a primului ajutor, ca la Spitalul Floreasca se pot organiza grupuri care sa beneficieze de acest tip de cursuri. ING Asigurări de Viaţă si SMURD deruleaza proiectul de preventie si educatie pentru salvarea de vieti, Lecţia de prim ajutor. In proiect sunt incluse site-ul www.lectiadeprimajutor.ro si emisiunea Lectia de prim ajutor difuzata pe Pro TV (sustinator al proiectului) sambata de la ora 10.30. Emisiunea este prezentata de Dana Rogoz si Dragoş Bucurenci.
Daca vrei sa afli ce inseamna real life, sa deosebesti E.R Spitalul de urgenta, Anatomia lui Grey sau Dr. House de camera de garda de la Floreasca, citeste aici ce scrie Ema Macovei, sora mea, voluntar SMURD.
Text: Ana Nicolescu
