Un blog care te susține să-ți remodelezi viața

Rolul de parinte este, pentru cei mai multi dintre noi, unul dintre cele mai importante roluri pe care le intreprindem la un moment dat in viata. Majoritatea fiintelor umane doresc sa aiba copii si doresc, de asemenea, ca acesti copii sa creasca sanatosi, fericiti si increzatori in sine (Bowlby, 1988).

Teoria atasamentului

Asa cum spune si promotorul teoriei atasamentului, John Bowlby, pentru acei parinti care reusesc sa-si dezvolte un stil de parentaj in conformitate cu valorile de viata, recompensele sunt mari. Insa cei care esueaza in a-i creste sanatosi, fericiti si increzatori in sine pot ajunge sa plateasca un pret foarte mare, dezvoltand probleme de sanatate mintala (anxietate, depresie) si emotii greu de gestionat (rusine, vina etc.).

Astfel, angajamentul fata de rolul de parinte presupune o capacitate de adaptarea si prezenta psihologica aparte. Mai mult, deoarece educatia si cresterea eficienta sunt esentiale pentru echilibrul socio-emotional al copilului, este important ca parintii sa cunoasca cat mai multe informatii despre psihologia copilului, dar si despre factorii care reprezinta protectie sau riscuri pentru sanatatea fizica si emotionala a acestuia.

Un astfel de factor care poate sa reprezinte protectie daca este asigurat sau risc daca lipseste este iubirea parinteasca. In cele mai multe teorii si studii care descriu atasamentul dintre copii si adulti, persoana adulta cel mai frecvent amintita este mama, si aceasta idee nu este surprinzatoare atata timp cat mama este cea care poarta copilul in pantece si asigura venirea acestuia pe lume. Insa, in 1981 o echipa de specialisti interesati de analiza relatiei copil adult, coordonata de Main si Weston, extind aceasta idee studiind relatia dintre copilul mic si mama, iar mai apoi relatia dintre acelasi copil si tata. Una dintre descoperirile studiului a fost ca, atunci cand erau studiati ca grup, tiparele de atasament manifestate fata de tati semanau foarte mult cu tiparele manifestate fata de mame. Insa o a doua descoperire a fost si mai surprinzatoare. Atunci cand tiparele de atasament ale fiecarui copil au fost studiate individual, nu a fost descoperita nicio corelatie intre tiparele manifestate fata de un parinte in comparatie cu tiparele manifestate fata de celalalt parinte. Astfel, un copil poate sa aiba o relatie bazata pe siguranta si incredere cu mama, dar nu si cu tatal, in timp ce un altul poate sa aiba o relatie securizanta cu tatal, dar nu si cu mama, un alt copil poate avea o astfel de relatie cu ambii parinti, in timp ce un al patrulea copil poate sa nu aiba o astfel de relatie cu niciunul dintre parinti. Acei copii care au relatii securizante cu ambii parinti par sa fie cei mai increzatori si competenti; iar cei care nu au cu niciunul dintre parinti o relatie de siguranta si incredere sunt cei mai nesiguri.

Tot cercetarile din sfera teoriile atasamentului, sunt cele care au demonstrat faptul ca tiparul de atasament pe care un copil sanatos la nastere il dezvolta cu mama lui, reprezinta rezultatul modului in care mama l-a tratat (Aisworth et al., 1978), existand o mare probabilitate ca, intr-un mod similar, tiparul de atasament pe care copilul il dezvolta cu tatal lui sa nu fie altceva decat modul in care tatal lui l-a tratat. Aceste studii subliniaza faptul ca prin implicarea tatalui in viata copilului, acesta devine o figura de atasament pentru copil, ceea ce inseamna ca un tata ar putea sa indeplineasca un rol care sa semene de indeaproape cu cel indeplinit de mama (Bowlby, 1988). Chiar daca aceste informatii erau deja cunoscute la sfarsitul anilor ’80, in majoritatea culturilor, tatii indeplineau acest rol mai putin frecvent decat mamele, cel putin atunci cand copiii sunt inca foarte mici. Pentru a genera o schimbare semnificativa se pare ca a fost nevoie de aproximativ inca doua decade pentru ca aceste idei sa capete contur in familiile din lumea intreaga.

Afectivitatea in familia zilelor noastre

Astazi, rolul tatilor s-a schimbat semnificativ. Mamele si tatii din Romania, au trecut printr-o perioada a schimbarilor sociale majore; si probabil ca cea mai insemnata schimbare vizeaza destramarea notiunilor clasice care definesc responsabilitatile rolului de mama si tata. Tatii zilelor noastre sunt mai implicati decat oricand in istoria moderna a omenirii, si, mai mult decat atat, sunt tot mai deschisi pentru a acorda timp exclusiv copiilor atunci cand sunt alaturi de acestia. Cercetarile recente confirma ceea ce multi parinti cunosc instinctual: implicarea si iubirea parintilor determina schimbari majore in procesul de dezvoltare si invatare al copiilor, indiferent de ceea ce intreprind acestia.

Si probabil ca ne apropiem tot mai mult de ceea ce Bowlby numeste – baza de siguranta.  Adica, oferirea, de catre ambii parinti, a unei relationari de la care copil si adolescentul sa poata iesi in lumea exterioara si la care sa se poata intoarce, stiind ca va fi binevenit, ingrijit fizic si psihic, alinat daca este intr-o stare de disconfort, linistit daca este infricosat si ascultat daca se simte neinteles. In esenta, subliniez nevoia de disponibilitate  – a fi gata de a raspunde solicitarii prin incurajare si poate prin ajutor, insa de a deveni activ doar atunci cand, in mod evident, este necesar.

Exprimarea iubirii materne

Iubirea materna in viziunea lui Erich Fromm (autorul cartii – Arta de a iubii) este o sustinere neconditionata a vietii copilului si o satisfacere neconditionata a nevoilor sale. Aceasta sustinere a vietii copilului are doua aspecte importante:

• Grija si responsabilitatea necesare pentru mentinerea copilului in viata si pentru dezvoltarea acestuia in conditii corespunzatoare;
• Dar si atitudinea care-i insufla copilului dragostea de viata, aceea stare care-i transmite ca este bine sa traiesti, ca e bine sa fii un baietel sau o fetita, ca e bine sa fii pe pamantul acesta.

Aceste doua aspecte pe care Fromm le considera esentiale in ceea ce priveste iubirea materna se regasesc si in povestea biblica a creatiei – Dumnezeu creeaza lumea si omul, ceea ce corespunde simplei griji pentru existenta si pentru afirmarea sa (…) In fiecare zi, dupa ce a fost creata natura – si omul – Dumnezeu constata ca “e bine”.

Bruno Bettelheim (psiholog de copii) este un alt sustinator impatimit al iubirii parintilor fata de copii si in scrierile sale subliniaza faptul ca laptele este extrem de important pentru supravietuirea unui copil, dar nu si suficient. Laptele este simbolul primului aspect al iubirii, al ingrijirii si sustinerii in viata. Dar pentru a trai cu adevarat, copilul are nevoie si de miere. Mierea simbolizand dulceata vietii, dragostea de viata si fericirea de a trai. Cei mai multi copii primesc lapte, dar numai o mica parte din ei primesc si miere. Ca sa poata da miere, o mama are nevoie sa fie in contact cu valorile personale si ale partenerului si sa fie prezenta psihologic in viata de familie. Fromm considera ca iubirea materna este cea mai inalta forma de iubire si cea mai sfanta legatura emotionala. O iubire care consta in iubirea pentru copilul in crestere – o forma aparte de adaptare a legaturii afective in functie de nevoile si etapele de dezvoltare ale copilului. Acest aspect al iubirii fata de copilul in crestere este foarte important – deoarece copilul trebuie sa creasca, trebuie sa plece din bratele mamei si trebuie sa devina o fiinta umana complet separata. Astfel, o parte esentiala a iubirii materne implica si dorinta ca separarea copilului sa aiba loc. Si acesta este stadiul in care iubirea materna devine o sarcina dificila, care presupune compasiune si altruism – capacitatea de a da tot fara sa doresti altceva decat fericirea copilului.

Exprimarea iubirii paterne 

In majoritatea cartilor de disciplinare pozitiva si educatie parentala, exista o oarecare diferentiere intre iubirea materna si iubirea paterna. Mama este caminul din care provine copilul, ea este natura, glia, oceanul, in timp ce tata este lumea gandirii, a lucrurilor facute de mana omului, a calatoriei si aventurii. Tatal este cel care il invata pe copil, cel care ii arata calea in lume. Intr-o imbinarea echilibrata cele doua tipologii ale iubirii (cea materna si paterna) corespund nevoilor proprii ale copilului. Copilul are nevoie de iubire si grija neconditionata din partea mamei, dar de asemenea are nevoie si de iubirea tatalui care este o forma de ghidaj bazat pe autoritate si sustinere. Mama are rolul de a-i oferi siguranta in viata, tatal are rolul de a-l calauzi invatandu-l sa se descurce cu problemele ce le va avea de infruntat in viata (Fromm, 1956).

Imbinarea armonioasa a iubirii parintesti 

Caracteristicile si responsabilitatile de gen in zilele noastre par sa nu mai fie atat de clare, precum se pretindea in urma cu cateva decenii. Modificarile psihologice, sociale si biologice au determinat schimbari si in registrul abilitatilor pe care le poate avea un barbat si o femeie. Adaptarile de la nivelul creierului uman si deschiderea tot mai mare catre autocunoastere si dezvoltarea personala a barbatilor a facut ca acestia sa invete sa gestioneze din ce in ce mai bine o serie de trasaturi care erau considerate ca fiind specific feminine. Asa cum egalitatea de sanse si schimbarile politice globale au facut ca rolul femeii in functii de conducere sa fie tot mai cautat si recompensat. Astfel se urmareste o tendinta de implicare tot mai mare a barbatilor in lumea socio-emotionala si o echilibrarea a raportului barbati-femei in lumea politica si bancara. Aceste miscari par sa fie observabile si chiar posibile si la nivelul sistemului familial. O veste care pentru unii parinti este imbucuratoare, iar pentru altii o sursa de disconfort si anxietate.

Cu siguranta, acele mame care au obiective profesionale marete si soti cu predispozitii spre senzitivitatea copilului (atentie sporita fata de lumea interioara a copilului) se bucura pentru aceasta perioada de tranzitie socio-psiho-biologica. In timp ce mamele care isi regasesc starea de bine in provocarile vietii de familie, si care prefera impartirea clasica a responsabilitatilor in functie de roluri se intreaba cu ingrijorarea – unde va ajunge aceasta lume?

Partea buna este ca, dincolo de aceste diferente de viziune si interpretare a realitatii, fiinta umana, indiferent de gen, este inzestrata cu mai multe resurse decat a ajuns sa constientizeze. Ceea ce inseamna ca biologia si psihologia umana ne rezerva inca multe surprize despre ceea ce putem sau nu sa facem ca barbati sau femei. Elementul comun care a existat si care pare sa asigure supravietuirea speciei umane si pentru viitor este combinatia armonioasa dintre iubire si compasiune, care, asa cum spune si Dalai Lama, nu reprezinta un lux, ci o necesitate. Astfel, orice copil din prezent, trecut sau viitor – are nevoie de iubire exprimata din partea parintilor. Iubire echilibrata nu neaparat de caracteristici de gen, ci de trasaturi si abilitati personale ale fiecarui parinte.

 Text: psih. Gyorgy Gaspar

specialist in psihoterapia cuplului si a familiei

Tel: 0740 362 681