Nadia Tătaru, co-fondator Itsy Bitsy, a considerat că ar fi bine să-mi încep săptămâna cu wokshop-ul “Outward Mindset Impact” susținut de unul dintre fondatorii metodei, Mike Merchant. M-a onorat invitația așa că la ora 8.30, luni dimineața, m-am așezam în rândul 4 al unei săli de conferințe ca să aflu despre cum putem să trecem de la o mentalitate închisă la una deschisă pentru că problema generației noastre nu e potențialul, ci mentalitatea.
Au vorbit, pe rând, Dragoș Atanasiu, Felix Tătaru și Cristina Gheorghe, fondatorii Institutului Dezvoltării Personale și #SuperTeach de la care vă las următoarele idei:
- Dacă vreți să vedeți cum arată țara de mâine, uitați-vă la școala de azi (asta a durut)
- Peste 50% dintre meseriile viitorului nu s-au inventat încă. Asta știm cei mai mulți dintre noi, însă ne punem oare întrebarea atunci ce îi învățăm pe copii? Ei bine, să colaboreze, să fie ambițioși, să-și găsească darurile (love it) și să le pese.
- Înainte să încercăm să construim ceva nou, haideți să nu distrugem ce am construit până acum și să nu ridicăm ziduri.
- Când avem o problemă care se repetă, să ne întrebăm cu ce contribui eu la perpetuarea acesteia?
- Cum pot eu să nu devin un obstacol pentru ceilalți?
Suntem împreună dar acționăm separat
Mike și-a început discursul spunând că putem să fim împreună, dar să acționăm separat, dar la fel de bine putem să fim împreună și să acționăm împreună. Mentalitatea este felul în care percepem lumea și pe noi. Dacă vrem să schimbăm anumite rezultate în business, în familie sau în sistemul de educație, nu e suficient să schimbăm metoda sau comportamentul, ci mult mai profund, mentalitatea. Mike vorbește despre mentalități închise și mentalități deschise.
Când am o mentalitate închisă, îl tratez pe celălalt ca pe un obiect
- Celălalt nu contează, contez doar eu
- Îl văd pe celălalt doar ca pe un obiect, vehicul de care mă folosesc, obstacol pe care dau vina
- Dau vina pe celălalt când ceva nu merge și îmi caut aliați în exterior cărora să mă plâng și să-i conving că am dreptate
- Manipulez, ameninț, controlez, critic, blamez, pedepsesc, ignor sau exclud, încerc să mă fac plăcut, copleșesc, evit, plec, abandonez, ofer feedback sărăcăcios
Vreau să-l repar pe celălalt, dar n-am niciun rezultat
Când vrem să îndreptăm pe cineva, că de obicei avem aroganța să ne credem mai evoluați, mai crescuți și mai dezvoltați în interior, de cele mai multe ori dacă nu merge într-un fel, schimbăm metoda/tehnicile. Și surpriză. Niciun rezultat. Ce trebuie, de fapt, să schimbăm, este mentalitatea închisă și felul în care îl vedem și îl tratăm pe celălalt. Dacă sunt critic și vreau să corectez, sunt în mentalitatea închisă și nu îl văd pe celălalt, îmi văd doar nevoile mele.
Exercițiu practic de conștientizare cu mentalitate închisă
La workshop am făcut un exercițiu în mentalitatea închisă. Am completat doar primele 3 categorii scriind fiecare despre o persoană din viața lui, le-am acoperit pe primele două și apoi am dat foaia altui participant să scrie ce vede pe baza categoriei 3, adică pe baza comportamentului meu. Nu cunoșteam persoana la care a ajuns foaia mea și care a completat căsuța cu numărul 4, așa că vă zic, e chiar pe bune exercițiul și s-a dovedit și adevărat.
Eu văd la celălalt că:
- Nu își asumă responsabilitatea
- Nu se ține de cuvânt
- Critică
- Etichetează
- Se victimizează
Cred despre el că este:
- Egoist
- Iresponsabil
- Copil
- Morocănos
- Greoi
Eu mă comport cu el așa:
- Țin să-i arăt de fiecare dată că greșește
- Îl critic/Îl cert
- Fac în locul lui ce nu-și asumă
- Îi repar greșelile
- Vreau să-l ridic
Ce văd ceilalți/ ce percepe el:
- Nu sunt suficient de bun
- Nu mă ridic la standardele ei
- Nu e niciodată mulțumită de ce fac
- Nu are suficientă încredere în mine
- Mi-e frică să nu mă abandoneze
- Poziția defensivă
Nu răspundem de fapt la corecție, ci la cum suntem văzuți în timp ce suntem corectați
De ce vedem că uneori oamenii răspund la ce le spunem și corectează anumite comportamente și alteori nu? Pentru că noi, oamenii, nu răspundem de fapt la corecție, ci la cum suntem văzuți în timp ce suntem corectați. Ne simțim văzuți ca niște obiecte sau ca niște oameni? Felul în care îl vedem și îl tratăm pe celălalt determină felul în care îi vorbim, răspundem și influențăm rezultatele colaborării dintre noi. Pentru celălalt e important să știe că îl ascultăm, că ne pasă. Să-l vedem pe celălalt ca pe o persoană, nu ca pe un obiect, este singura soluție ca el să-și asume responsabilitatea.
Coluziunea este atunci când ne alimentăm reciproc cu comportamente toxice în mentalitatea închisă
Deci iată cum prin comportamentul meu alimentează un comportament pe care vreau de fapt să-l îndrept. Iar comportamentul celuilalt mă alimentează negativ pe mine. Asta înseamnă că suntem în coluziune și generează și mai multe reacții din ce în ce mai deconectate. Ne afectează sănătatea, ne strică relația, calitatea somnului, are impact asupra calității vieții noastre și a celor din jur. Și deja suntem în punctul în care nu ne mai simțim bine împreună, nu ne mai distrăm. Asta ni se întâmplă în orice fel de relație, de muncă sau de familie.
Când am o mentalitate deschisă, îl tratez pe celălalt ca pe o persoană
- Cel de lângă mine contează la fel de mult cum contez și eu.
- Obiectivele și provocările mele au un impact asupra celorlalți.
- Ceilalți sunt oameni.
- Pe oricine întâlnesc, acela se luptă cu o problemă despre care nu știu nimic.
- Ce putem să facem împreună pentru obiectivul nostru comun?
- Am așteptări înalte, văd valoare în celălalt, îl provoc pe celălalt să preia cu adevărat responsabilitatea, îl corectez astfel încât să îi fie de ajutor, îi dau feedback direct, purtăm conversațiile grele, dar necesare, ascult și învăț, îmi ofer ajutorul, îi implic și pe ceilalți, apreciez sincer, conștientizez greșelile
Cum facem pasul către mentalitatea deschisă?
Primul pas către mentalitatea deschisă este să conștientizez unde sunt și, foarte important, să îmi asum responsabilitatea că prin comportamentul meu îl influențez pe celălalt și pot să mențin starea de conflict, să-i amplific comportamentul care nu-mi place și problema să rămână nerezolvată. Al doilea pas este să mă uit cu multă curiozitate și deschidere la celălalt, să-i aflu adevărul, povestea, ok, mai spune-mi despre tine… mai mult. Mike spune că poți să îi schimbi pe oameni doar ascultându-i ceva mai mult. Așa pot să ajung să mă port cu compasiune cu el. Apoi, al treilea pas, pot să măsor care a fost impactul comportamentului meu cu mentalitatea deschisă. Când sunt deschis, mă interesează cum îi ajută pe ceilalți ce le-am livrat (atât la la job, cât și acasă), care e impactul acțiunii mele pentru ceilalți, care e utilitatea și nu mă interesează doar să bifez task-ul done.
Cum pot să aduc acest instrument în rândul părinților și al sistemului de educație din România
La workshop am lucrat și pe alte cazuri concrete și dacă sunteți interesați să implementați mentalitatea deschisă în business-ul vostru, Institutul Dezvoltării Personale a pregătit un program de învățare de 2 zile la final de ianuarie, cu instrumente clare pentru relațiile tensionate de business. Așa cum am zis și la workshop-ul de luni, pe mine mă interesează cum pot să aduc acest instrument în rândul părinților în relație cu sistemul de educație din România și ce pot să fac împreună cu comunitatea de bloggeri părinți pe care o construiesc de 7 ani. Profesorii care au fost în sală sunt deja trainuiți în cadrul programului #SuperTeach. Până acum, la nivel național sunt 7 000 de profesori care au trecut prin acest program și targetul este de 50 000 în următorii 3 ani. Așa că noi, părinții avem de recuperat.
Cum îi eliberăm pe elevi de nevoile noastre neîmplinite?
De ce cred că este necesar să avem o mentalitate deschisă și să ne unim cu mentalități deschise în triunghiul profesor-elev-părinte? În primul rând pentru ca să ne îndreptăm privirea asupra obiectivelor, nu doar asupra noastră. Un părinte cu o mentalitate închisă încearcă să-și împlinească nevoile prin copilul lui. Îl împovărează, clar. Un profesor cu nevoi neîmplinite încearcă să-și demonstreze că este un dascăl bun prin performanțele elevului. Încă o povară pe umerii copilului. Dacă noi, adulții, părinți și profesori, am crește din interior și ne-am umple golurile cu propriile noastre realizări, i-am elibera pe copiii. Din acel punct, în care copiii sunt liberi, ei pot să-și vadă mult mai ușor de misiunea lor în viață, să-și descopere darurile și să le folosească. Altfel, vor încerca să ne mulțumească pe noi pentru că, nu-i așa, copiii vor să ne vadă fericiți.
Text: Ana Nicolescu
Foto: Institutul Dezvoltării Personale
