Un blog care te susține să-ți remodelezi viața

Nu știu cum se face, dar în ultimul timp, citesc niște cărți atât de frumoase. De fapt, știu. Atragem ceea ce avem nevoie la un anumit moment din viață. Azi o să vă povestesc despre una dintre cărțile mele preferate pe care am citit-o acum vreo lună. MOMO de Michael Ende. Este o carte care se găsește și în programa școlară de vacanță la unele școli, dar care este utilă oamenilor mari.

Cartea spune povestea unei fetițe, pe nume MOMO, care își găsește adăpost la marginea unui oraș, printre ruinele unui vechi amfiteatru. Singură pe lume, ea are un talent neobișnuit pe care îl folosește să își ajute prietenii: când copiii și oamenii mari vorbesc cu ea, necazurile fug, certurile se topesc, iar imaginația prinde aripi. Fetița cu vârstă incertă are darul de a rezolva conflicte între copii, dar și între adulți, prin simplul fapt că ascultă. Atât. Oamenii care vin la ea cu diferite probleme, își povestesc oful și lăsați să vorbească în voie, ajung singuri la propria concluzie, propria rezolvare, propriul adevăr.

De când am citit cartea, am început să fiu mult mai atentă la interacțiunea dintre mine și ceilalți oameni. Am început să ascult mai mult, să tac mai cu folos. Și știți ce am observat? E doar o constatare, nu o judecată.

Când doi oameni vorbesc:

– fiecare trăiește cu impresia că el are ceva mai bun, mai important și mai adevărar de spus. Drept pentru care se întrerup unul pe celălalt foarte des și niciunul nu își termină ideea.

– Fiecare crede că deține adevărul și că adevărul lui este unicul valabil pentru întreaga omenire. Rezultatul: convorbirea se transformă într-o luptă de a-l face pe celălalt să își însușeacă alt adevăr decât cel propriu.

– Oamenii cred că percepțiile sunt adevăruri. Așa că sar peste experiența care le transformă în certitudine, însă le vând interlocutorului drept certitudini.

– Oamenii ascultă pentru a da replică. Ascultarea nu se face activ din spațiul inimii. Ci mintea elaborează un răspuns, o cale de atac, de convingere până să fi termnat interlocutorul de vorbit. Prin urmare, nu știm niciodată, cu adevărat, prin ce trece cel din fața noastră.

– Suntem foarte puțin recunoscători pentru ce avem și ne axăm pe cei 10% pe care nu îi avem. Majoritatea dialogurilor se rezumă la plângeri, blamări și bârfe.

– Oamenii cred că dacă taci și asculți, nu ai nimic de zis. Și atunci încearcă să compenseze ei. Aproape nimeni nu te întreabă dacă ești dispus să asculți o poveste sau niște sfaturi.

– Ajutorul ți se oferă chiar dacă nu l-ai cerut și de fiecare dată nu este ajutorul de care ai nevoie, ci ajutorul pe care interlocurorul crede că îl necesiți și, mai ales, care îi este la îndemână să ți-l ofere. Dacă nu ești recunoscător pentru ajutorul oferit care a venit nesolicitat și nu îți este util, atunci ești pus la zid.

– Fiecare se plânge că nu are timp, însă nu sunt conștienți că este doar o chestiune de gestionare corectă. Poate dacă am percepe timpul ca pe ceva prin care trecem, nu pe care îl deținem, ne-ar fi mai clare anumite acțiuni.

Am încheiat cu timpul pentru că MOMO este o poveste despre ascultare și despre timp.

Cartea spune povestea hoților de timp și a fetiței care le-a înapoiat oamenilor timpul furat. Prinși în mrejele rezultatelor palpabile și a banilor, oamenii din orașul la marginea căruia locuia MOMO, își vând timpul unor oameni cenușii care îi ajută să fie productivi. În această goană, oamenii se dezumanizează, muncesc zi lumină, devin apatici, bolnavi, uită de relațiile cu copiii lor pe care îi instuituționalizează. Ei uită de povești, de joacă, de voie bună, de pierdut vremea. Fiind singura care scapă necoruptă, MOMO ajuge printr-o călătorie, aș putea spune inițiatică, la maestru Hora, cel care le distribuie timpul oamenilor. Spre dezamăgirea lui MOMO, maestrul nu îi poate împiedica pe hoții de timp să le fure timpul oamenilor, pentru că oamenii hotărăsc singuri ce fac cu timpul lor. Ei trebuie să și-l apere.

Timpul se simte cu inima

El îi spune că ceasurile de care este înconjurat sunt doar o imitație a ceva ce fiecare om are în pieptul său. Căci așa cum aveți ochi pentru a vedea lumina și urechi pentru a auzi sunetele, tot așa aveți și o inimă pentru a simți timpul cu ea. Întregul timp care nu e simțit cu inima e la fel de pierdut ca și culorile curcubeului pentru un orb sau cântecul unei păsărele pentru un surd. Din păcate există însă inimi oarbe și surde, care, deși bat, nu simt nimic. Maestrul Hora îi spune lui MOMO că doar ea poate să îi învingă pe hoții de timp și să le redea timpul înapoi, dar acțiunea presupune anumite riscuri. Vă încurajez să citiți cartea și să vedeți care este deznodământul.

Text: Ana Nicolescu

Foto deschidere: Pixabay