Iubirea Urbană, Știri
comments 2

Nu e vina ta. De la perfectionism ti se trage!

Astazi am inceput un curs de Nirvana Yoga: multa respiratie, conectare, spiritualitate, iubire. Apoi am vorbit cu un suflet tare drag mie, cu Bianca, tot pe teme spirituale si am ajuns, a miliarda oara, la concluzia ca love is all we need. O concluzie, care de altfel, este pe buzele multora, dar cu greu trecem de la faza de concept si de cliseu la trezire, constientizare si interiorizare. Cand am deschis laptopul, hotarata sa scriu despre perfectionism , vina si vulnerabilitate, am dat de clipul lui Whitney Huston cantat cu fiica ei, cam de varsta Mariucai, Your love is my way. M-am zburlit, ochii mi s-au umplut de lacrimi si sufletul imi spunea ca doar iubirea ne poate salva, doar iubirea ne poate vindeca.

M-am vazut cand tip la fetele mele, cand ma enerveaza ca au un tantrum fix pe singura plaja linistita si zen, cand le santajez emotional, fara sa imi amintesc in acele momente in care ele imi apasa anumite butoane ca suntem suflete calatoare si ca avem nevoie de caldura, de iubire, de intelegere, de compasiune, de armonie, de echilibru si ca cei mici trec prin anumite etape de dezvoltare si ca nu au inca creierul dezvoltat pentru a putea procesa anumite informatii.

Mi-au venit apoi prin fata ochilor momente din copilarie in care din dorinta mamei mele ca eu sa excelez pe toate planurile, relatia dintre noi s-a racit. Un – 10 nu era suficient. Parul dezordonat nu era de acceptat. O olimpiada luata cu brio era un lucru care trebuia in mod normal sa se intample, deci efortul nu mai era rasplatit. Uneori aveam senzatia ca efortul nici macar nu era vazut. Un iubit cu parul lung care mergea la teatru cu doua geci de blugi pe el si pleca la mijlocul reprezentatiei era mereu marul discordiei, care se termina cu replica Cum iti asterni asa dormi. Sa nu vii la mine sa-mi spui ca nu ti-am zis. De fiecare data voiam sa par mai puternica decat eram in fata mamei mele, mai dreapta, mai luptatoare. Voiam sa fie mandra de mine si ma simteam vinovata cand luam o nota mica pentru ca mi se parea ca o faceam sa sufere. Plangeam in fata ei si ea era de neclintit.

Aveam nevoie de o imbratisare, de un sarut parintesc pe frunte, de o imbarbatare ca totul o sa fie bine si ca in viata nu conteaza ca ai 10 la romana si 7 la geografie, nu conteaza ca nu ti-ai aranjat lucrurile in sifonier pe nuante de la inchis la deschis, nu conteaza cu ce medie termini clasa a VI-a. Daca as fi stiut atunci sa nu sacrific relatia sfanta mama-fiica, daca as fi avut curaj sa imi arat vurnelabilitatea fara sa cred ca asa sunt slaba, dar as fi avut glas sa o infrunt pe mama si sa ii spun ca o iubesc, sa o pup si sa o iau in brate, poate ca astazi am fi fost prietene bune, asa cum imi spunea ea ca vrea. Insa nu ai cum sa fii prieten cu cineva dintr-o pozitie de autoritate. Dar cum sa am curaj sa-i spun lucrul asta?

Dupa ce am terminat facultatea si dupa ce am schimbat mai multe job-uri, cand eram intrebata la interviurile de angajare care sunt punctele mele forte, raspundeam: perfectionismul, ambitia si determinarea. Fara sa stiu ca perfectionismul  este o colivie de aur, fara sa imi dau seama ca aveam ochelari de cal, ca eram rigida, inadaptabila, ca puteam sa ocup o functie de middle manager, dar ca nu aveam cum sa devin un lider, nu aveam cum sa am influenta si nu stiam cum sa inlocuiesc puterea cu responsabilitatea. Vedeam ca ceva nu merge mai ales in relatiile interumane de la job, dar nu ma simteam cu musca pe caciula pentru ca eram linistita ca profesional imi fac treaba. Asa cum invatasem de acasa. Cariera versus  suflet.

Dupa ce am nascut, la terapie, am deschis ochii in plin perfectionism si obsesie pentru control, le-am studiat, am stat acolo cu ele sa le observ atent, sa ma pot vindeca de ele. Apoi am fost la Theta Healing si am inteles ce e si cu sentimentul de vina si de atunci foarte rar ma mai pun in conditia de victima. Am fost la un workshop de feminitate si am invatat sa ma uit in sufletul meu, sa imi gasesc lumina si sa ma iubesc asa cum sunt, lucru pe care il auzisem din gura multor prieteni, insa era tot la nivel conceptual. Pentru ca nu realizam ca pentru a te iubi pe tine insuti trebuie mai intai sa te cunosti, sa stii ce e de iubit la tine. De aproape 3 ani lucrez cu mine, incerc sa ma descopar, sa ma uit la mine cu curiozitate, sa invat ca a te iubi nu este sinonim cu a fi egoist, sa imi descopar puterea, forta interioara care sa ma duca la echilibru, armonie si cunoastere.

Uneori ma gandesc ca ce bine ar fi fost daca as fi invatat sa ma iubesc de la mama. Insa imi dau seama ca poate nu eram pregatitia sa fac asta si acum, prin diferite relatii, conexiuni, intamplari, ajung la oamenii care ma pot ajuta sa ma conectez cu mine insami. Alteori ma gandesc cata influenta au relatiile cu parintii in formarea viitorului adult si prin cate procese suntem nevoiti sa trecem de-a lungul vietii pentru a atinge cunoasterea. In ambele cazuri, sunt convinsa ca toate se intampla la timpul lor, ca parintii fac mereu ce cred ca este mai bine pentru copil si ca venim inzestrati cu o mare putere de iertare si de iubire.

De multe ori ma uit la oamenii critici, perfectionisti, auto-suficienti cu curiozitate si ma intreb care le este rana, suferinta, care le provoaca rautate si frica. Nu am ajuns la stadiul la care sa imi dau seama sau sa fiu extraordinar de empatica cu criticii din familia mea, insa stiu ca ce critica mama sau sotul meu la mine e, de fapt, ce critica si la ei. Cum imi reproseaza mie asa isi reproseaza si lor insisi. La fel de rigizi sunt si cu ei. Acelasi ton si uitatura o au si catre propria persoana. Si as vrea sa invat sa ii iert, sa ii iubesc si sa ma uit la ei ca la niste copii raniti, amputati emotional.

Si nu intamplator am ales sa vorbesc despre puterea relatiilor. Cu mare bucurie, am aflat ca in toamna, doua suflete frumoase organizeaza o conferinta pe aceasta tema. Otilia Mantelers si Gaspar Gyorgy vor vorbi despre puterea relatiilor, de la vina la vulnerabilitate si as continua eu, pana la vindecare si iubire.

unnamed

O sa va mai povestesc despre aceasta conferinta (mai multe detalii gasiti aici), dar pana atunci va invit sa va deschideti sufletele si sa va eliberati de povara perfectionismului.

Si nu uitati, asa cu spunea Gaspar, suntem raniti in relatie si tot in relatie ne vinecam. Asa ca Your love is my love.

Text: Ana Nicolescu

2 Comments

  1. cris says

    pana la 37 de ani am fost convinsa ca perfectionismul e o calitate. calitate din aia de spus la interviuri (si de trecut in CV langa teamwork), cu care te lauzi, cum spui tu.
    acum, dupa ce am trait cat altii in 100 de vieti in ultimele 3 luni si am 37 de ani si 3 luni, stiu ca perfectionismul inseamna ca nimeni si nimic nu poate fi destul de bun pt mine, inseamna ca nu pot accepta nimic asa cum e, mereu “e loc de mai bine”, sunt vesnic nemultumita, imi lipseste ceva si nu stiu ce…
    asa am invatat eu de la parintii mei. ei au facut asta din dragoste, au facut tot ce au crezut ei ca e mai bine pt copilul lor. tot din dragoste voi incerca sa cresc un copil care sa poata vedea ca de fapt nu exista nicio regula, nu exista perfect, nu exista ieri si nici maine, sa poata trai aici si acum

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *