Un blog care te susține să-ți remodelezi viața

Un melc lipicios se intinde rotund ca o ventuza de buna calitate pe peretii unei galeti micute de plastic, de culoare verde lime. Iulia de uita curioasa. Ridica galeata cu scopul de a-l face pe melc sa cada, fara ca ea sa fie nevoita sa puna mana pe el. Se uita cu neincredere la mine. Eu incerc sa-mi musamalizez scarba pentru textura melcului si o incurajez din priviri, dand afirmativ din cap. Ea ridica si mai mult galeata in aer si parca o sprijina de soare. Melcul devine transparent, galeata mai citron, insa nicio miscare din partea celui care isi duce casa in spate.

Iulia lasa crenguta de liliac din cealata mana si se apuca serioasa sa vada care e treaba cu faptura din galeata si de ce nu se desprinde. Pune, sfioasa si curioasa, un deget pe cochilie. Se uita la mine. Eu dau din cap. Ea face apoi degetele ca o gheara si incearca sa traga de melc. Melcul isi retrage antenele si Iulia se retrage brusc, surprinsa. Se uita la mine. Eu ii zambesc amuzata. Apoi imi ia mie mana si mi-o aseaza pe cochilie. Eu ma zburlesc. Nu-mi place senzatia. Ea rade de mine. Apoi pune hotarata mana de corpul melcului si zvarle galeata cat colo cand da de umed, rece si moale.

De cand a inceput sa se arate soarele mult mai indraznet decat in lunile precedente, incerc sa le scot pe fete afara cat mai mult. Mergem in parcurile pe care le vizitam zi de zi, facem supa cu apa din balti, ne luam bilete la spectacol sub forma de pietricele si de crengute, mergem in locuri in care nu am mai fost pana acum si ne lasam trase de remorca unui tractor, mangaiem brazii, ne lasam gadilate sadic de acele lor, ne facem coronite din flori, alergam, cantam, dansam, ne jucam cat putem de mult si apoi inca putin.

De multe ori parcurile mi se par locuri triste, pline de frustrari si frici. Sunt putine mame. Ele sunt venite cu copii mici, pana in 2-3 ani. Unele butoneaza de zor telefonul. Altele tipa la copii cand acestia se murdaresc. Unele si-i lasa liberi, sa experiementeze. Altele ii supravegeaza excesiv, sufocandu-le curiozitatea si spatiul intim. Majoritatea adultilor sunt bone si bunici. Majoritatea nu ii lasa pe copii sa se bucure pur si simplu de iesirea in parc pentru ca daca alearga transpira sau o sa cada, pentru ca nu o sa reusesti sa te dai singur pe tobogan, esti prea mic, pentru ca niciun copil nu mai mananca pufuleti in parc, pentru ca inghetata iti face rau la gat, pentru ca se uita lumea la noi ca tu faci circ si o sa te plesnesc, pentru ca nu vreau eu sa te joci cu fetita aia, nu vezi ca e tiganca, pentru ca daca mai plangi chem politia sau te dau la gunoieri.

Parcurile sunt locuri triste pentru ca nu stim, nu am invatat cum sa ne intelegem si sa ne acceptam copilaria, pentru ca avem rani pe care le impingem undeva adanc in subconstient sa nu mai stim de ele, dar ele ies in momentele cele mai tensionate si ne intrebam de unde am scos tipatul asta la copilul meu. Pentru ca nu stim cum sa nu lasam copilaria noastra sa nu le afecteze copilaria copiilor nostri. Pentru ca nu stim ca putem face acest lucru. Si asftel, in loc sa ii incurajam, sa ii sprijinim, sa le fim parteneri in descoperirea lumii, sa invatam de la ei cum sa fim mindful, noi ii aducem in lumea noastra rigida, marginita de tiparele prejudecatilor. Le aratam ca pretuim imaginea, nu adevarul, nu emotiile, nu lumea interioara, nu unicitatea si nici autenticitatea. Le transmitem lor ranile propriei noastre copilarii.

Insa, vestea buna este ca putem vindeca aceste rani. Cum? Ne vor spune Harville Hendrix si Helen Hunt, creatorii teroriei relationale IMAGO. Ei vor sustine pe 23 si 24 mai doua conferinte despre cum sa ne vindecam, cum sa ne crestem si sa ne ocrotim relatia de cuplu, respectiv relatia parinte-copil. Evenimentul este organizat de Gaspar Gyorgy (presedintele AMPP) si Otilia Mantelers, (instructor Parenting by Connection). Mai multe detalii despre conferinta si inscrieri, aici.

Text: Ana Nicolescu

Foto: Cosmin Tuduran