Nu mai vreau să salvez pe nimeni și nici nu știu de ce am avut aroganța, atâția ani, să cred că pot și că am dreptul sau obligația să fac asta.
Nu mai vreau să-i salvez nici pe cei care vor sa fie salvați și-mi cer asta. Pentru că ei nu pot să înțeleagă că nimeni nu salvează pe nimeni, nimeni nu vindecă pe nimeni. Ah, ce clișeu pare. Nu e. Fiecare se salvează singur atunci când e pregătit să o facă, adică atunci când acceptă ca e momentul să facă o schimbare, când e pregătit să vadă toate consecințele schimbării, și p-alea bune și p-alea rele, și atunci când nu pune pe umerii altora salvarea lui, ci pleacă la drum convins că ce face face pentru el. Atunci când nu se supără dacă nu iese cum s-a gândit el, cum a proiectat în mintea lui că o să fie și drumul, și rezultatul, și restul lumii.
Nu mai salvez pe nimeni, fac un change în mentalitate
Nu mai salvez pe nimeni și d-asta fac o formare noua în coaching, că aici cel mai bine e să nu mai fiu directivă, să nu mai ofer soluții, recomandări, să nu mai consiliez, să nu mai controlez. Aici sunt față în față cu fricile mele, cu cine sunt eu dacă nu dețin controlul, cu cine sunt când nu știu drumul, nu am toate coordonatele, nu am tabelul de Excel completat, când nu întreb ca să propun o soluție, ci întreb ca să-i fie mai clar clientului. Și uite un change în mentalitate și cum se sapă noi șanțuri neuronale chiar și în acest moment.
Am pus întrebări să aflu răspunsuri bune
Sunt jurnalist la baza, mereu am pus întrebări și am fost învățată sa pun întrebări bune ca să obțin răspunsuri bune. Mi-am exersat și mi-am cizelat tehnica la pachet cu atenția la documentare și la ce nu se spune în cuvinte, la ce se aude din ce nu se spune, la sincronizarea corpului, ticurilor cu ce spune omul pe gură. Am făcut multe interviuri la telefonul fix de la secretariatul redacției și-mi lipeam urechea să aud mai bine inflexiuni, respirații, să aud când i se oprește omului respirația și acolo știam că trebuie să pun o întrebare deșteaptă să am un articol poate de prima pagină.
Am pus întrebări să creez ceva de ajutor
Când am trecut în online, acum aproape 10 ani și am început să scriu pe blog, am pus alte întrebări, altor oameni, cu alt scop. Să aflu ce nevoie nu e acoperită și cum pot eu să o acopăr cu darurile, harurile și cu expertiza mea. Aici am învățat să ascult nevoile, să creez produse și servicii și să fiu mereu în mijlocul oamenilor, nu în capul meu, nu în proiecțiile mele. Așa am creat o comunitate de 550 de bloggeri părinți.
Am dat mult know-how, timp, energie, suflet. Am vrut să arăt că știu, că pot să ridic pe oricine, că am fler să descopăr oameni cu potențial și să-i motivez să crească, și ce dacă ei nu credeau în ei, eu, da. Am creat o rețea, vedeam cine poate să se ajute cu cine, îi puneam în contact. Și ce dacă nu mi-o cereau, eu oricum o făceam că știam că de asta au nevoie ca să se propulseze. Vrei, nu vrei, ia de-aici elevation.
Nu mai salvez pe nimeni că le-am ars altora etape de creștere
Ma uit acum în urma și mă întreb cine avea de fapt nevoie de confirmare, motivare, validare că are potențial. Câte creșteri am oprit fiind intruzivă? Câte momente de aha au fost arse că am zis eu cum, nu că au ajuns oamenii la concluziile lor? În câte cazuri am făcut aparent bine, dar, de fapt, nu am respectat liberul arbitru, timpul și ritmul celorlalți? În câte cazuri am fost arogantă să mă cred mai sus ca alții? Că practic cam cam așa te crezi ca salvator. Nu spune nimic. Mi-am răspuns deja.
Nu mai salvez pe nimeni, sunt mamă doar pentru copiii mei
Nu mai salvez pe nimeni, sunt doar mama copiilor mei, atât. Am stricat mult și acasă că am fost salvator și mamă pentru un copil care nu era al meu, care era adult și deasupra căruia am venit iar cu mantia mea de bunătate, milă, compasiune, empatie. Așa credeam, dar erau de fapt ochelarii mei de cal, nevoia de a controla, dorința de perfecțiune, rigiditatea mea, aroganta că știu mai bine, că pot și ca mamă, și ca salvator, și ca parteneră, 3 în 1 pentru același om. Aiurea! Nu poți să-ți dorești să-ți cucerești mama, ți se pare un nonsens când ți se cere. Mama, prin definiție, e acolo orice-ar fi. N-ai ce să cucerești. Și uite așa a mai căzut o redută.
Nu mai salvez pe nimeni și toamna mă ajută să fac asta. Acum învăț să mă uit la schimbare cu strategie și să-i fiu alături de alții prin întrebări ale căror răspunsuri să-i ajute pe ei, nu vanitatea mea. Acum învăț să tac și să ascult mai mult. Să întreb cu sens, nu neapărat cu scop. Asta un mare switch în mentalitatea mea.
Nu mai salvez pe nimeni. Și nu din aroganță. Din conștientizare.
Text: Ana Nicolescu
2 comentarii
Foarte profund articolul, mulțumesc. Și eu fac o formare de coaching și chiar recent mi-am pus într-o întâlnire de practică întrebarea: Ce nevoi personale îmi acopăr cu blogul și cu tot ce fac? Oare pot să-mi îndeplinesc acele nevoi altfel și aici să păstrez spațiul pentru oameni? Bine, în momentul ăsta îmi este greu să pun o delimitare clară. Probabil încă o perioadă îmi voi acoperi nevoile așa cum pot, până învăț modalități noi de mă duce mai “curată” în interacțiunea cu oamenii, dacă înțelegi ce vreau să zic.
Ce frumos ai spus, Natalia! Mulțumesc că ai împărtășit cu noi!