Iubirea Urbană
Leave a comment

Critica și căsnicia

Uneori mă întreb de unde ne-am pricopsit cu atâta aroganță, critică și nemulțumire și când, în timp, societatea a început să fie mai mult atentă la ce nu e bine decât la ce este benefic, considerând acest lucru stimulant pentru progres. Când am uitat să zâmbim vânzătoarei de la pâine, să spunem senini bună dimineața, să fim îngăduitori cu bătrânii din bloc, să ne respectăm copiii? Încetez să mă întreb de ce și mă axez mai mult pe a observa situații, oameni, căsnicii, relații, concepte. Văd multă frică, suferință, răni neidentificate și, implicit, nevindecate, privare de iubire, mutilare emoțională, toate acoperite de comportamente de superioritate, de atac, de apărare și critică mai ales în public la adresa celor mai dragi persoane din viața noastră.

Observ că ajutorul nu mai este oferit necondiționat, ci se face o întreagă afacere din a ajuta. Profitul trebuie să fie maxim. Ne scapă din vedere sau, de fapt, nu am experimentat niciodată că a da înseamnă a primi. Ceea ce dăm se întoarce la noi înmiit. Viața este despre a da (viață, iubire, ajutor), nu despre a primi. Faceți altora ce vreți să vi se facă vouă. Nu poți să piezi ceea ce dăruiești. Fiecare acțiune ne definește. Dacă îl criticăm pe cel cu care ne împărțim viața, asta nu spune multe despre el, ci despre noi. Înainte de a acționa, gândește-te cine ești tu în raport cu acea situație și cine alegi să fii? Ești oare cea mai bună versiune a ta dacă îți blamezi soția sau soțul? Te simți mai puternic dacă îți ascunzi neîmplinirea sub forma unor acuzații? Crezi că cei din jur nu știu cine ești de fapt? Tu știi?

Cred că cele mai multe căsnicii sunt triste și neîmplinite pentru că intrăm într-o căsnicie din motive greșite, de cele mai multe ori că așa ne impun normele sociale. Ne așteptăm și așteptăm credință, supunere și dragoste eternă, fără să ne dăm seama că dragostea nu are cerințe. Asta o face să fie dragoste. Nu dragostea are nevoie de cerințe, ci noi doi, cei care am intrat într-o căsnicie. Ar trebui să schimbăm așteptările care se află la baza căsătoriei. Nu ar trebui să ne căsătorim din motive de siguranță pentru că unica siguranță reală nu se află în a poseda și a stăpâni și nici în a fi posedat și stăpânit. Nu ar trebui să ne așteptăm ca celalalt să ne ofere viața mult visată, ci mai degrabă, este necesar să știm că toată puterea, înțelepciunea, bucuria, iubirea, compasiunea, intuiția se află în interiorul nostru, al fiecăruia. Nu ne căsătorim în speranța de a obține aceste lucruri de la celălalt, ci mai de grabă, de a da aceste daruri pentru ca celălalt să le aibă și mai din plin.

Căsătoria nu ar trebui să fie un mijloc prin care să ne îngrădim, să ne controlăm, să ne împiedicăm, să ne oprim unul pe celălalt de la evoluție, de la co-creare, de la a arăta ce este cel mai înalt în fiecare dintre noi. De cele mai multe ori, vedem căsnicia ca pe ceva care produce obligații, nu ca pe ceva care produce oportunități pentru evoluție, pentru deplină exprimare de sine, pentru a vindeca orice gând fals despre noi ca suflete.

Mult timp, m-am simțit protejată de verigheta sfințită în biserică în ziua nunții. Astăzi cred că numai un cuplu poate face căsătoria să fie sfântă și numai două inimi și două suflete pot declara ceea ce pot face să fie real. Căsnicia ar trebui să fie un loc pentru evoluție, pentru râs, pentru bucurie, pentru dragoste, pentru îmbogățire și creștere sufletească.

Căutând căi de creștere și luminare spirituală, dar și metode de vindecare și argumente pentru răutatea oamenilor, am aflat din cartea lui Neale Donald Walsh, Conversații cu Dumnezeu (pe care v-o recomand și care mi-a schimbat viziunea și am expus-o mai sus), ceea ce este vizibil, dar greu de remarcat: Întotdeauna cauți să iubești și să fii iubit. Vei descoperi că întotdeauna tânjești ca acea dragoste să fie fără limite. Și vei descoperi că întotdeauna dorești să fii liber să o exprimi.

Text: Ana Nicolescu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *