Ieri am avut o zi in care m-am simit ca in vara trecuta la munte, cand eram insarcinata cu Iulia, si a plouat doua saptamani in continuu. Acelasi zbucium al frunzelor, acelasi fosnet verde, plin de seva, acelasi cer cu nori ingramaditi ca la un specatcol bun, dar mereu pe picior de plecare, de fuga, de transformare. Mi-a facut bine la suflet ploaia rece, parca as fi baut o limonada cu multa menta si cuburi dolofane de gheata… si un strop de Añejo blanco. A fost o z in care lucrurile nu s-au grabit, o zi care mi-a tihnit si pe care o meritam. O zi de liniste in care toate lucrurile s-au aranjat firesc… aproape toate.
Am cantat toata ziua P.O.H.U.I. Dum-dum-dum, durum-du-dum-dum, si-ai vrea ca cineva sa simta tot ce simti acum. Cred ca mi-a revenit in minte ca un flashback din vara trecuta cand o auzeam din 10 in 10 minute. Nu stiu de ce, dar ma atrage intr-un mod ciudat. Imi place linia melodica, imi place vocea Innei, desi nu sunt fan Inna. Probabil ca realitatea descrisa e mult prea fidela zilelor noastre. Probabil ca ne regasim, la un moment dat, toti in ea, desi vrem sa nu fie asa. Probabil ca prea multe alte melodii prezinta vise si cand una arata realitatea, pune degetul pe rana. Cam asa, ca in filmul Gigolo de ocazie, a lui John Tarturro, cu Woody Allen si Vanessa Paradis, in care casele au incaperi mici, tocuri de lemn scorojite, iar cafenelele canapele decolorate, departe de fancy-ul, glamourul, aspirationalul, perfectiunea din Sex & the City.
Am facut un drum pana la ortodont, in Floreasca, si iarasi am cantat in gand, tot drumul Tu iesi afara, si pentru ca e vant, arpinzi tigara-n scara, pui castile si te gandesti pe cine vrei sa vezi diseara… Dum-dum-dum, durum-du-dum-dum cu castile pe cap, mergi singurel pe drum… Nu mergeam cu castile pe cap, ascultam Mariza in masina, insa gandurile mele o acopereau… Si-ai vrea ca cineva sa fie langa tine-acum… Dum-dum-dum, durum-du-dum-dum…
Mai tarziu, cand am iesit din masina, in parcare, la Carrefour, vantul m-a facut sa strang tare din pleoape. Am inspirat adanc, mi-a placut. Si iarasi vedeam zbuciumul naturii. Il simteeam. Mi-am dat intalnire cu Bogdan la raionul de copii, desi venisem sa cumparam ceva de mancare. Eram singuri, fara fete. M-a sarutat cu foc, cu dor, cu pasiune. I-am spus ca mi-a fost dor de el. Si atunci, parca timpul a avut rabdare cu noi si ne-a lasat sa constientizam momentul intalnirii noastre. De obicei, cand mergem undeva, plecam impreuna de acasa sau vine el si ma ia de unde sunt sau il iau eu de unde e. Acum, ma simteam ca in facultate. Fiecare venise cu masina lui la intalnire, fiecare pe drumul lui. Ne-am vazut apoi de cumparaturi si cantam in gand, zambind in suflet, Mariza, Vivo um poema cantado, de un fado que eu inventei.
Am pus cumparaturile in portbagaj si m-am indreptat spre casa. Am incercat sa gatesc niste pulpe la cuptor marinate in vin alb si alte mirodenii, cu cartofi cu rozmarin. Nu mi-au iesit. Am pus prea multa sare. Ma gandeam la vin, la dor, la foc… Mi s-a facut pofta, subit, de mancare libaneza. Cel mai la-ndemana mi-a fost foodpanda.ro. Apoi am privit ploaia de pe balcon, am adulmecat-o, i-am simtit racoarea si i-am multumit pentru one sweet day. Dum-dum-dum, durum-du-dum-dum, si-ai vrea ca cineva sa simta tot ce simti acum.
Text: Ana Nicolescu
