De ce nu funcționează 100% metodele de parenting actuale

După un început de an destul de agitat care a culminat cu o criză duminica trecută, am avut un moment de introspecție. Parenting eșuat. Mi-am pus în ordine gândurile, am stat la masă cu emoțiile mele, le-am privit iar în ochi și am încercat să ajung la miezul problemei parentingului actual. Necondiționat. Fără pedepse. Fără recompense. Cu limite puse blând. Cu multă acceptare. Empatie. Compasiune… Vă sună cunoscut? Desigur.

De când sunt mamă, am citit tone de cărți de parenting. Am făcut aici un top. Am participat și am promovat conferințe cu speakeri străini: Michael Thomson, Aletha Solter, Alfie Kohn. Am participat la workshop-uri și conferințe susținute de traineri români: Otilia Mantelers, Antonia Noel, Urania Cremene, Oana Moraru. Am avut interviuri pe blog cu Monica Reu, Oana Moraru și mulți alții. Îi susțin cât pot de mult pe partea de promovare, organizare și consultanță pe mulți traineri pe educație și cultură.

Am dat doar câteva exemple ca să înțelegeți că nu vorbesc la nivel conceptual, ci vorbesc din experiență. De aceea tind să am tonul certitudinii. Dintre toate informațiile pe care le-am aflat de aproape 6 ani încoace, am selectat ce a rezonat cu mine și cu copiii mei. Mi-au fost extrem de utile informațiile și m-au ajutat să deschid ochii și să înțeleg mai bine anumite reacții și comportamente ale copiilor mei, mai ales când încă nu știau să-și exprime nevoile și dorințele. Unele concepte s-au potrivit la Măriuca și nu la Julie. Altele s-au potrivit la amândouă. Pe unele dintre ele însă nu am știut să le pun în practică. Sau am făcut-o insuficient sau ineficient, deci prost.

De ce nu am știut/putut să le pun în practică?

Pentru că societatea americană (care setează de multe ori trend-urile, inclusiv în parenting) are alte valori, alte principii, sunt alte facilități pentru mame. Societatea în sine are alte probleme cu care se confruntă, unele mai accentuate decât la noi (bullyingul), altele mai soft.

Nu tot ce vine din afară ca metodă se pretează pe construcția noastră ca oameni, ca nație.

Rezultatul? Nu suntem ca la carte. Ne frustrăm. Credem că nu suntem mame suficient de bune. Consecința? Punem presiune și mai mare pe noi pentru a demonstra că putem. Astfel ducem o luptă cu noi însene, suntem într-o permanentă luptă pentru a demonstra ceva. Pe drumul acesta nu facem decât să ne epuizăm, să ne pierdem pe noi ca femei, ca mame și să pierdem bucuria autentică a relației părinte-copil.

Știu că toate aceste metode care vin buluc peste noi și ni le asumăm pentru că presiunea societății e mare. Noi, bloggerii, scriem despre cât de minunat ne descurcăm cu copiii. Revistele arată copii curați care mănâncă singuri broccoli și care se duc singuri la culcare. Filmele prezintă probleme care se rezolvă întotdeauna. Realitatea nu e întotdeauna așa. Rezultatul? Comparația cu alți părinți. De ce ei pot și eu nu?

Ne asumăm, fără să fim conștienți, presiunea societății. O acceptăm. Ne împovărăm cu ea.

Nu zic să nu ne informăm. Dimpotrivă. Încerc doar să explic de ce nu se poate pune absolut totul în practică, din punctul meu de vedere.

Al doilea motiv și poate cel mai important: pentru că am fost crescuți într-o anumită manieră. Cei mai mulți dintre noi, cu critică și comparație. Avem răni de care nici nu suntem conștienți. Pe unele le-am uitat. Pe altele nu avem putere să le recunoaștem. Pe unele le revedem când intrăm în terapie. Pe altele, când mergem la un program de autocunoaștere.

Dacă nu suntem conștienți, vindecați și treji nu avem cum să creștem copii sănătoși emoțional.

Pentru că frustrările noastre vor activa în noi anumite emoții/amintiri care vor da naștere unui comportament față de copii. Cel mai adesea furie sau frică. De fapt și furia se reduce tot la frică. Frica naște reacții nu răspunsuri. Devenim impulsivi, agresivi, jignim, rănim la rândul nostru.

Nu putem să punem în practică un concept nou pe un layout defect. Nu va funcționa niciodată la capacitate maximă. Da, suntem de acord că nu e eficient să ne pedepsim și să ne recompensăm copiii. Înțelegem asta. Ne dorim să îi creștem cu empatie și cu compasiune.

Ne dorim să le oferim iubirea necondiționată. Dar nu avem cum să facem asta dacă nu știm să ne oferim nouă înșine iubire necondiționată.

Noi nu am experimentat acest concept în copilărie și nu știm cum să-l punem în practică, oricât de mult ne-am dori.

Câți dintre noi ne uităm în oglindă cu empatie și cu compasiune? Câți dintre noi ne zicem dimineața: ai făcut o treabă bună în viața asta, ai făcut tot ce ai putut cel mai bine, ești pe drumul bun, ești minunat, știu că poți, am încredere în tine, ia-ți o zi pauză doar pentru tine, meriți din plin.

Câți dintre noi ne uităm dimineața în oglindă și ne vorbim cu o voce critică: n-ai făcut nimic în aproape 40 de ani, ți se termină viața și nu ai curaj să spui lucrurilor pe nume, ți-au mai apărut și riduri și câteva fire albe, n-ai reușit să semnezi contractul ăla, te enervezi degeaba pe copii, tu nu știi să îi crești, unde vor ajunge din cauza ta, căsnicia ta de pe apa sâmbetei.

Vocea critică cu care ne vorbim nouă dimineața în oglindă, tot cu ea le vorbim și copiilor. Cu același ton. Nu putem să fim neiertători cu noi înșine și empatici cu copiii. E un dezacord.

Din cauza metodelor bune la nivel de concept, dar care eșuează la punerea în practică, începe să-mi fie teamă că vom da sociețății fie destul de mulți domni Goe, fie copii anxioși și dependenți.

Concluzia mea de părinte este că atâta timp cât nu vom fi vindecați emoțional de copilăria noastră, nu vom putea implementa metode de parenting care nu ne vin firesc. Ne vom epuiza și ne vom frustra încercând să atingem acel statut de părinte zen și vom fi de fapt un hamster care aleargă în continuu în interiorul unei roți și nu ajunge la nicio destinație.

Soluția pe care o văd eu: să mergem la terapie, la workshop-uri de autocunoaștere, la yoga, la theta healing sau la orice metodă/concept care favorizează introspecția. Între timp, așteptăm ca trainerii români, cei specializați pe psihologia copilului să scrie cărți de parenting pornite cu exemple din societatea românească.

Text: Ana Nicolescu

Foto deschidere: Mihai Răitaru

S-ar putea să-ți placă și

29 comentarii

  1. Pentru soțul meu, care a fost crescut de olandezi în Noua Zeelandă toți autorii enumerați de tine ”fac sens”. El așa a fost crescut. Fără pedepse și recompense. Fără urlete și țipete. Fără să fie rupt cu bătaia. În Noua Zeelandă, prin anii 80, se practica pedeapsa: ”go and wash your mouth with soap” în caz că părinții clacau când odraslele spuneau lucruri trăsnite.
    Noi, românii, am trăit în comunism. Conduși de frică sau revoltați. Cu multe lipsuri. Mai ales lipsa iubirii și a vorbelor calde, care culmea, erau singurele care nu se dădeau pe cartelă. Cu toate astea, iubirea și vorbele frumoase au fost puse de părinți la rație și ni le-au servit în porții mici, micuțe. Suntem produsul unei generații tare necăjite. Avem părinți mai bătrâni cu 20 de ani decât sunt în buletin.
    Bine că putem noi să facem mai bine: Să simplificăm viața; Să eliminăm erorile cognitive și să le înlocuim cu obiceiuri raționale și funcționale.

    Mânicile suflecate, simplitate și blândețe 🙂

  2. Foarte bine punctat! Si eu ma gandeam uneori ca multe dintre informatiile ( despre stilurile noi de parenting) care ajung la mame nu fac decat sa creeze o baza pentru o frustrare si mai mare. Si de aici incepe un cerc vicios. E ca si cum i-ai pune unui copil un mar pe o masa inalta la care nu ajunge – el stie ca vrea, dar nu il poate ajunge…

    Si mai e un lucru care ma intristeaza – ca acele metode de introspectie de care zici tu nu sunt la indemana oricui (financiar vorbind)…

    1. Așa e, din păcate nu sunt accesibile finaciar, însă se găsesc webminarii gratuite, workshop-uri cu intrare liberă… Nu multe. Uite, mă interesez concret și revin cu un articol.

      1. Buna, Ana, da, stiu ca mai sunt evenimente gratuite in Bucuresti. Si eu le dau mai departe cand aflu de ele.

        Gandindu-ma la solutii pentru aceasta problema (ca e scumpa terapia), mi-am adus aminte de Parteneriatele de ascultare (listening partnerships). Doar aici nu e nevoie teoretic de bani. Nu e usor nici sa gasesti partener de ascultare, dar poate ar trebui sa le provomam mai mult. Pentru ca cheia pana la urma se afla la fiecare din noi, numai ca e nevoie mare sa existe cineva care ne aude..

        1. Este foarte bună ideea de a găsi un partener de ascultare care să nu ne judece și să nu ne întrerupă. O să mă gândesc cum o putem transforma în campanie.

  3. In urmă cu mulți ani mi s-a spus că pot sări 2 – 3 trepte, dar niciodată nu voi putea sări din etaj în etaj. Si lift nu există. Eu, după 2 ani de schimbat scutece, am ajuns la concluzia că și-n parenting este la fel. Pornind cu felul în care reacționăm la “studiile” lor neconforme cu confortul nostru și până la limbajul folosit în comunicare. Noi am fost crescuți cu “fură rața din coteț” , “ursul păcălit de vulpe” , “cei trei iezi mâncați de lup când mama era după mâncare”. Ne este foarte greu să le citim povești motivaționale cu un limbaj pozitiv. Sincer, am ajuns să învăț o nouă limbă – limba română. Gândesc cum sunt și rostesc cum aș dori să fiu. Mă rog în fiecare seară să mă țină capul ca să pot sări cât mai mult din 3 în 3 trepte.

      1. Apropo de “Gandesc cum sunt si rostesc cum as dori sa fiu”, chiar recent comentam la un articol de-al Printesei Urbane ca eu personal nu stiu daca voi fi vreodata capabila sa imi iubesc copiii neconditionat (cum ma iubesc ei pe mine). Ii iubesc nespus de mult, dar in capul meu tot apar franturi de conditionari, chiar daca acestea raman nespuse. Si, probabil, pe undeva se simte acest lucru…

        1. Cred ca e invers. Noi, parintii, iubim neconditionat. Ei, copiii, iubesc pentru ca le dam ceea ce ei au nevoie, chiar daca nu o constientizeaza. Si nu o zic eu, o zice Erich Fromm in “Arta de a iubi”.

  4. Puterea lui Hristos, rugaciunea, transforma neputinta in putere, intunericul in lumina. Aceleasi concluzii le-am tras si eu, cu deosebirea, ca de unii singuri e doar urcare pe nisipuri miscatoare. Indiferent de backround-ul educatiei noastre, indiferent de apucaturi si limitari, singura care schimba impotriva abilitatilor noastre e rugaciunea si minima noastra dorinta de a creste. Una fara alta , la mine nu au funciotnat.

  5. Ana, ai pus punctul pe “i” , parenting-ul devine ” al nostru “, cand devine firesc din inima , o inima vindecata emotional si nu din minte . Exista o mare de maculatura de parenting care ne induce in eroare si multi asa zisi specialisti care nu au trecut pe la o facultate de psihologie si formari personale ( cu constientizarile de rigoare ) CARE NE INDUC IN EROARE . Atat timp cat nu cunosti mecanismele psihologice implicate nu ai cum sa stii ca de fapt nu stii . “Terapia parintilor “, este terapia pentru normali si se numeste dezvoltare personala, asa zicea una dintre cele mai minunate profesoare d-ale mele, doamna Iolanda Mitrofan. Si parentingul esuat se poate schimba in parenting eficient cand ai instrumente psihologice validate stiintific si informatii clare despre el.

  6. Draga Ana,
    Ca psiholog sunt complet de acord cu ce spui. Ca părinte (uneori prea obosita ca sa ma mai gândesc la ce știu) am trecut prin întreg procesul de dezacord despre care spui. Zic proces pentru ca sa realizez ca e un dezacord a fost în sine un drum lung.
    Felicitări pentru articol!

  7. La noi exista presiune uriasa pe mame. Sa fie gospodine senzationale, sa aiba grija de barbat, ca de un print, eventual sa aiba si un job cat mai banos. Si, normal, sa fie mame senzationale. Sa nu se infurie, sa nu sufere, sa fie mereu 100% puternice.

    Am si eu mereu zile din alea cand as arunca pe geam toata familia, dar copilul primeaza. Da, casa e de multe ori cu susul in jos, is restanta la unele chestii gospodaresti, dar incerc sa le impac pe toate si mai ales copilul.

    Nu e usor, dar ne vom descurca.

    Important este sa intelegem ca NU suntem roboti si nu le putem face pe toate. Si, la fel de important, sa cerem ajutor, acolo unde este nevoie. Ca nu e normal sa ducem noi toata greutatea lumii pe umeri.

  8. Buna,

    Bun articolul, dar… Sunt mamici care nu-si permit sa treaca strada, da’ pai sa mearga la yoga sau orice altceva… Sunt mamici care nu au ajutor de nicaieri, nu au cu cine sa-si lase copii pentru a lua o gura de aer… De aici oboseala, frustrarea si multe altele… Si sunt sigura ca aceste mamici nu se intreaba de ce altele pot si eu nu… Cunosc prea bine raspunsul: pentru ca alte mamici isi permit financiar, sau au bunici prin preajma… Ma regasesc in cele de sus: parinti nu am, nu sunt in viata, socrii degeaba traiesc… Iar sotul mai tot timpul plecat… La mine oboseala isi spune cuvantul, prea multe nopti nedormite, ei sunt doi la varste critice (6 ani si 1 an jumatate) si calma calma si iar calma pana explodez… 🙁 Nu caut scuze, dar mai tip, nu pedepsesc, nici nu stiu cum… dar mai tip… :(( Este al naibii de greu sa fii parinte!!! :/

    1. Într-adevăr, terapiile presupun anumite costuri. Însă există si workshop-uri cu intrare liberă, seri deschise, webminarii gratuite. Pot să îți trimit link-uri :).

      Sunt de acord că oboseala își spune de multe ori cuvântul. Se întâmplă și la mamele cu bani, și la cele cu ajutor de la bunici. Fiecare are greutățile ei. Nu vreau să le apăr. Suntem împreună și suntem femei care trecem prin experiența maternității.

      Îți doresc putere. Sunt aici oricând ai nevoie să vorbești, să te eliberezi.

  9. Buna. Recomand cartea “Miracol in lumea emotiilor”. Dupa rezultatele de pana acum cred ca aceasta carte foarte frumoasa si cu autori romani poate ajuta parintii si copiii in a se apropia … emotional de emotiile lor si a sta de vorba cu ele, deschizand drumul constientizarii. Este scrisa cu mult suflet si nu as fi recomandat-o aici daca nu as fi rezonat cu ce ai scris. Cred ca se potriveste foarte bine cu articolul tau, poate fi chiar unul din instrumente: o poveste minunata ce deschide usor si subtil usa spre constietizare dand exemple si stimuland autocunoasterea fiecarei lumi interioare, asa unica cum este fiecare lume interioara, cu emotiile si amintirile sale. 🙂 🙂

  10. Zelist Blog » Blog Archive » Care au fost cele mai viralizate subiecte in presa online si pe bloguri, in perioada 20 – 26 februarie 2017? says:

    […] De ce nu functioneaza 100% metodele de parenting actuale – mamicaurbana.ro 4545 Facebook interactions 4 Twitter trackbacks 1699 Twitter followers […]

  11. Despre mame (IM)perfecte – când nu funcţionează parentingul iar noi TREBUIE să ne simţim vinovate – Mame Nebune says:

    […] respectiv, De ce nu functioneaza 100% metodele de parenting actuale, nu a făcut decât să mă aducă în starea de introspecție. Blogul http://www.mamenebune.ro este […]

Lasă un răspuns

Your email address will not be published. Required fields are marked *

* Bifați căsuța de selectare GDPR

  • Acest formular îți colectează numele, e-mailul și conținutul, pentru a putea urmări comentariile plasate pe site. Pentru mai multe informații, consultați politica noastră de confidențialitate, unde veți primi mai multe informații despre unde, cum și de ce stocăm datele dvs.