Eu ca mamă
comments 3

Când oare pe parcursul vieții uităm să scoatem din noi eficient durerea?

autocunoaștere

Întâi o simt cum se foiește. Mică și caldă, cu părul zburlit. Mă caută cu mâinile prin pat. Nu dă de mine așa că din inima plămânilor îi pornește un plâns rotund și deschis. Îl lasă să iasă clar și limpede, fără să încerce să și-l înăbușe într-un fel. Cu gura mare, roundă până când obrajii i se bombează de-ți vine să-i mănânci. Cu ochii închiși căci nu s-ar fi dat încă trezită. Cu lacrimi cât broboanele de rouă.

O mângâi fără să îi spun nimic. Îi vine sufletul la loc. Se trage cu tot corpul spre marginea patului până dă de mine. Las laptopul pe covor și mă întind lângă ea. Julie are așa un dar de a te primi lângă ea, în sufletul ei cald.

Pe mine nu m-ai luat deloc în brațe toată noaptea și nu m-am trezit la tine în brațeeeee.

Și continuă să plângă cu toată gura. Nu încerc să îi dau dreptate sau să o contrazic. În timp ce o țin în brațe, mă uit la ea cu multă curiozitate și îi văd plânsul. Liber. Ca și cum l-ar fi simțit că se formează, l-a lăsat să se formeze și să iasă afară cât și cum a vrut.

Plânsul mocnit de protecție a celor dragi

La câteva zile, Măriuca, într-un acces de furie îmi spune că sunt o mamă monstru. M-am uitat surprinsă și mirată la ea. Până să apuc să îi spun ceva, ea și-a dat seama că a spus o minciună și că m-a rănit. Minciuna cred că ar fi putut să o ducă, dar faptul că m-a rănit a strânit în ea un plâns mic, mocnit, tăcut, suferind. Am mai văzut-o plângând așa după ce s-a născut Julie. Plângea în surdină, singură, în cameră în timp ce eu o adormeam pe Julie. Nu voia să o văd că suferă. Intuia că durerea ei mă doare și mai rău pe mine. Și mă proteja.

Acum mi s-a părut că s-a obișnuit cu plânsul mocnit și protector. Nu mai scoate toată durerea prin plâns. Ține gura semiînchisă. Ochii mari caută iubirea și aprobarea mea. Iar lacrimile sunt dese și limpezi.

Mă simt mică, mai mică decât Julie. Mai mică decât Sara. Mai mică decât o firimitură de pâine.

Eu o iau în brațe și ea dă ușurel drumul la plâns, dar strânge din când în când robinetul ca să poată să vorbească.

Mă simt mică, oribilă și singură singurică. Eu nu am prieteni. Și nu știu dacă sunt ceva, dacă sunt cineva sau dacă sunt un nimic.

Am strâns-o și mai mult în brațe și i-am zis că voi fi mereu alături de ea. Am întrebat-o dacă simte asta și mi-a zis că nu e sigură. Am tras aer până în colțul cel mai de jos al plămânilor și nu i-am dat voie vocii mele să tremure sau lacrimilor să țâșnească.

Am iubit-o și i-am zis că eu iau firimiturica și o pun în inima mea. Și ăsta e secretul nostru. Acolo e cald și iubire și o să crească mare alături de copiii mei interiori. O să aibă prieteni și o să se joace în fiecare secundă. Ei o să o iubească exact așa cum este ea: veselă, extrem de frumoasă, plină de imaginație și de povești, cu mult talent la desen și la dans. Cu ochii ei în care s-au adunat marea și soarele, Măriuca se uita la mine uimită că pot face asta. Apoi s-a liniștit și a adormit la mine în brațe.

Iar eu am plâns mic, mocnit, cu gura închisă și lacrimi cât bomboanele cubaneze din copilăria mea, fără să spun cuiva ce am simțit, doar certându-mă pe mine. Când am simțit că aerul nu-mi mai ajunge, am ieșit din cameră și iarăși mi-am umplut plămânii cu aer tare de noapte la munte. Aș fi putut să țip, să bat cu pumnii în iarbă, să alerg prin curte, să scot furia, durerea, nedumerirea, neputința. Dar nu. M-am ciucit pe scările reci de ciment și am plâns la fel de tăcut cu fruntea în palme.

Când oare pe parcursul vieții uităm să scoatem din noi eficient durerea? În unele seri, Măriuca se apropie de mine uitându-se pe furiș să nu o vadă Julie. Are un secret să-mi spună și mi-l șoptește la ureche: Acum firimitura este la tine în obraz. Se joacă și e veselă. A mai crescut. Uite atâta e acum. În alte seri îmi zice că s-a jucat toată ziua și că e veselă, că îi e bine acolo unde e și că se simte iubită și protejată.

La final vă las un video pentru toate mamele care se ceartă pe ele însele și cred că nu fac îndeajuns sau că nu sunt suficiente în devenirea copiilor lor. Me included.

Text: Ana Nicolescu

Foto: Andreea Mira Phtography

3 Comments

  1. Poate ca ai scris despre tine insa , in randurile tale ma regasesc si eu. De multe ori m-am certat, m-am pedepsit, pentru ceea ce nu reuseam, ca mama. Deseori simt ca sunt prea buna sau prea aspra cu fiica mea. Sunt zile si in care ma simt ca un resort, intins la maxim. Acum realizez ca n-am mai plans de multi ani, pentru ca plang in mine, de parca m-as pedepsi pentru ceea ce nu-mi iese bine in rolul de mama. Da, eu am uitat cum sa scot durerea sau, cine stie…poate n-am stiut niciodata sa fac acest lucru. Si cred e timpul sa invat sa fac asta.

      • Multumesc, Ana! Sper sa pot participa si eu la aceste workshop-uri, am auzit atat de multe lucruri frumoase despre Oana Stoianovici!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *