Pentru noi Crăciunul începe cu Portret de Familie, o poză pe care o facem în fiecare an aproape de mijlocul lui decembrie. De cum anunță Cristian Șutu startul campaniei, încep telefoane între mine și sora mea, între noi două și părinți să alegem o dată în care să mergem 6 adulți și 4 copii să ștanțăm încă un an. Vedeți voi, poza asta de final de an e ca o ștampilă pe un document important și ne arată că slavă Domnului, suntem toți sănătoși, că mai vin membri noi, că alții nu mai vin, că ne-a mai apărut un rid și că ne cresc copiii.
Prima oară când am fost la Portret de Familie a fost în 2012. Ningea de rupea pământul și, ca de obicei, era aglomerat mai ales în zona Arcul de Triumf. În dimineața acelei zile testul de sarcină ieșise pozitiv. Era 11 decembrie și noi eram așa. Veseli, luminoși, 6 adulți, un copil pe umerii tatălui și altul la mine în burtă.
În următorii doi ani nu am mai reușit să ne sincronizăm cu ceilalți din familie, dar noi am păstrat tradiția.
Copiii creșteau, tatăl lor se împăcase cu traficul și cu statul la rând, eu mi-am scos aparatul dentar. Timpul trecea și ne lăsa la fiecare final de an un motiv să zâmbim când ne uitam la cărțile poștale printate.
După 2-3 ani, să mergem la Portret de Familie a devenit o tradiție, alături de calendarul Advent, de serbarea de la gădiniță, de colinde, de curățenia generală, de căutarea cadourilor sau de afumatul porcului. O tradiție care întregește tabloul cu emoții de tot felul și ne aduce în față o oglindă: cine am fost noi în anul ăsta și cine alegem să fim de acum încolo. Apoi în anul următor: am fost cine ne-am propus să fim? Am fost cea mai bună variantă a noastră? O, dar stai așa, a mai apărut un copil în familie. Oh, happy day, cântăm cu toții în suflet. Și încă cineva din familie s-a hotărât să vină la poză.
Anul în care nu am ajuns la Portret de Familie a fost unul parcă gol în care am zâmbit cel mai puțin. De râs nu mai zic. Dacă ar fi să numesc cel mai răscolitor an din viața mea aș spune că a fost 2016. Nu mai țin minte de ce nu am ajuns la poza anuală de familie, probabil că nu am vrut o amintire cu zbuciumul meu, deși acum îmi pare rău că nu am făcut-o pentru că din acel moment am început să cresc.
În 2017 Cristi ne-a fotografiat pe o canapea afară. Spre deosebire de alți ani, ne-am așteptat rândul înăuntru cu ceai și vin fiert ca să facem poze afară. Anul ăsta când stăteam la coadă afară, tata mi-a zis că poza aia îi place cel mai mult. Parcă și așteptatul ăsta are rolul lui. Vorbim, ne amintim, observăm că unele lucruri nu se schimbă niciodată: frigul, veselia, traficul și cum ne raportăm la ele.
Stând ieri pe treptele de la WE Cafe, mama a mărturisit că ei i-a plăcut cel mai mult anul trecut. Și decorul, locația spațioasă, dar mai ales că n-am așteptat în frig la o coadă de o oră.
La Portret de Familie, așteptatul este un fel de preludiu pentru poza de familie și uneori un fel de purgatoriu
Nu știu cum se face, chiar ne-am amuzat pe treaba asta, că mama nu-și mai aduce aminte că așa așteptam și în anii trecuți. De fapt știu, așteptatul este un fel de preludiu pentru poza de familie și uneori un fel de purgatoriu. Ți-e frig că te-ai îmbrăcat subțire și festiv. Copiii nu au stare și sar de colo colo printre privirile dezaprobatoare ale celor din jur, își mai rup dresurile cu pisici de sclipici argintiu, își murdăresc ghetele lustruite de acasă. Cineva din familie se enervează și pleacă mai încolo să fumeze liniștit până este invadat de copii. Ne uităm la ceas că nu au apărut toți din familie. Mama îi sună chiar dacă mai avem mult până la intrare. Au pus benzină în loc de motorină și vin cu un taxi. Auch! Eu cu tata râdem de tot ce ni se așează sub ochi, cu bune și cu rele, știm că așa e viața și le primim pe toate.
Deci vedeți de ce spun că Portret de Familie este o radiografie a întregului an și a relațiilor de familie?
Anul ăsta când m-am așezat pe canapea, am simțit lumina reflectoarelor caldă pe fața mea, parcă eram o actriță pe scenă. Din stânga, focul îmi încălzea și mai tare obrazul și mă făcea să mă simt ca acasă, așa de familiar și blând mi s-a părut. Îmi venea să zâmbesc cu gura de jur împrejurul capului pentru că recunoștința îmi dădea pe-afară, mulțumirea și aprecierea pentru ce am, iubirea pentru cei dragi, pe toate nu le-am mai ținut, le-am răspândit în jur. A fost o ceartă mică între fete cine să stea și lângă mine, și lângă tatăl lor, și lângă verișoara lor, dar Cristi a rezolvat repede cu indicații regizorale și toată lumea a fost mulțumită. Ăștia suntem noi la final de 2019.
Foamea de după shooting
Sigur că după atâta efort artistic, Julie a ieșit înfometată. Îi pusese gând rău unei anume felii de pizza și m-a avertizat că se supără dacă se vinde până terminăm. I-am zis că e ok să se supere că și eu m-aș simți așa în locul ei. S-a blocat. Am găsit felia cu pricina și am aflat de ce a atras-o, că e acoperită cu multă mozzarela topită. Sigur că m-am interesat cu ce e ca să-i fac și eu acasă copilului pentru că prefer să le gătesc eu cu ingrediente sigure. Noua mozzarella de la Hochland, mi-a spus doamna. Am reținut, am făcut legătură că Hochland este partener oficial pentru Portret de Familie, m-am rugat în gând să le dea Dumnezeu sănătate celor care au luat decizia să sponsorizeze un eveniment util pentru noi, românii, care am trăit atâta timp în întuneric și foame. Întuneric emoțional și foame de iubire. Așadar, mulțumim Hochland și Foto Union pentru cadoul de sărbători.
Mulțumim, Cristian Șuțu, că ești în fiecare an în familiile noastre și că ne dai ocazia să conștientizăm cât de norocoși suntem!
Campania Portret de Familie continuă până pe 15 decembrie, la WE Cafe, str. Spiru Haret 19. Fotografiile sunt urcate pe pagina de Facebook Portret de familie și printate sub formă de cărți poștale.
Cine a mai făcut un ritual din Portret de familie mâna sus!
Text: Ana Nicolesscu
Foto: Cristian Șuțu
