Eu ca mamă
comments 4

Portret de sfarsit de an

Pe 11 decembrie, seara, ningea de rupea pamantul. In oras, ca la fiecare ninsoare care se respecta, aglomeratie, masini, claxoane, balti. Eu ma agitam de zor sa ii conving pe toti membrii familiei sa mergem la Portret de Familie. Agitatia incepuse cu o saptamana inainte. Amanarile de pe o zi pe alta au fost tot atatea cati oameni suntem in familie. E greu sa te sincronizezi cand ba esti ocupat, ba esti comod, ba ai copil mic, ba nu ai pe cine sa lasi la farmacie, ba e weekend etc. In afara de bunica mea, pe care o vroiam cu tot sufletul meu in poza, a venit toata familia mea. Pe tatal lui Bogdan n-am reusit sa-l convingem. Iar sora lui era plecata din Bucuresti.

M-am adaptat pana la urma la toate cerintele grupului, desi mi s-a parut ca nu s-a gandit nimeni (in afara de mine) la Mariuca. In fine, m-am bucurat ca, pana la urma, ne-am urnit. Ne-am inghesuit 5 intr-o masina, ceea ce a fost ok ca ne-am incalzit inainte sa se incalzeasca motorul, si da-i si lupta prin trafic. Nebunie pana la Arcul de Triumf, nebunie cu locul de parcare, aventura cu Mariuca pana la Tete-a-Tete. Singura care avea umbrela si detinea drepturile exclusive asupra ei a fost mama. Noi, ceilalti, ravnind degeaba la umbrela, am  ajuns ninsi, uzi pe par, Mariuca cu caciula aproape leoarca, Bogdan jurandu-se ca e ultima oara cand merge la ceva propus de mine. Eu ma gandeam doar la Mariuca, sa nu raceasca pentru ca nu vroia fular, nu vroia manusi, nu vroia gluga, nu vroia sa stea in brate la Bogdan cu spatele la vant, ci ii placea sa-l inspire adanc, sa si-l insuseasca.

Ema si Mihai ajunsesera deja si se incalzeau cu un ceai cald, respectiv vin fiert. Ne-am incadrat rapid in peisajul cu ceai fierbinte cu miere si am asteptat sa vina Cristian Sutu si Radu Badoiu, adica Foto Union, adica initiatorii campaniei Portret de Familie, adica artistii care fac imaginile sa vorbeasca si care se luptau, si ei, cu traficul din Centru, pe ninsoare. Dupa cateva tentative d-ale Mariucai de a ne balaci in ceaiurile clocotite, am fost invitati, inaintea celorlalti sa facem poze. Asta e un avantaj cand ai copil mic, cei cu bun simt te lasa in fata.

Luminile puternice scoteau la iveala un decor cald, cu mult rosu, cu canapea cozy, cu paturi moi si perne la discretie, cu brad impodobit, cu cadouri sub brad, cu aroma de vin rosu… si mi-a placut. Am simtit lumina si caldura, exact cum simt de Craciun. Am simtit ca suntem aproape toti. M-am gandit la bunica mea frumoasa si buna, care ramasese acasa ca ea e “urata, ce sa caut eu in poza voastra”. Mi-ar fi placut sa fie si ea, langa Mariuca si langa mine, asa cum e in fiecare zi. M-am gandit ca poate Bogdan le simte lipsa parintilor lui si ca poate, printre ai mei, se simte totusi singur. I-am cuprins in brate pe Mariuca si pe Bogdan si mi-as fi dorit sa simta cat de mult ii iubesc.

Dupa poza de grup extins, am trecut la familia impartita pe caprarii. Nu stiu cum se face, ce aparat are Cristian, ce puteri paranormale detine, ca reuseste sa surprinda in fotografii emotii, sentimente, caldura, resemnare, bucurie, speranta, lupta, curiozitate… Eu vad in poza asta o Mariuca foarte curioasa si interesata de obiectivul foto si de un caine jucaus; putin speriata de atata agitatie si graba. O Mariuca foarte frumoasa, cu ochi de te pierzi in ei, o fetita blonda care are nevoie de toata dragostea parintilor ei si care in ziua aceea a implinit 1 an si 8 luni. Vad un Bogdan luptator, mandru, incercat, obosit, care are puterea de a zambi la sfarsitul zilei si care va fi mereu langa fetele lui. Si mai vad o mamica urbana, care… va las pe voi sa vedeti ce doriti.

Cat despre poza cu ai mei, ma face sa ma gandesc la cate modele parentale am cunoscut anul asta, la zbuciumul meu de a fi o mama perfecta pentru Mariuca, de a o creste frumos si armonios, de a-i da incredere in ea si libertate si la dorinta cea mai acuta ca ea sa se simta iubita. Nu cred ca exista parinti perfecti. Cu siguranta, fiecare dintre noi are ceva de reprosat parintilor lui. Cu siguranta, generatiile viitoare vor dezvolta alte modele parentale si le vor considera expirate p-ale noastre. Cu siguranta fiecare parinte incearca sa isi creasca copilul asa cum considera el ca e cel mai bine.

Si, cu siguranta, este foarte importanta, necesara, balsamica iubirea cu care ne-au crescut parintii si iubirea pe care le-o impartasim copiilor nostri. De aceea, eu le-as dedica aceasta melodie parintilor mei.

 

 

Dupa cateva zile, Ema s-a dus la Tete-a-Tete si a ridicat pozele oferite sub forma de carti postale. O idee minunata de cadou pentru cei dragi. Multumim Foto Union, la cat mai multe campanii si sa ne vedem, cu bine, la Portret de Familie 2013.

Text: Ana Nicolescu

 

 

 

 

4 Comments

  1. Pingback: Fotoreportaj de sarcina urbana si nasterea ca feeling | Mamica Urbana

  2. Pingback: Portret de familie, la Lelia | Mamica Urbana

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *