Școala asta online e de grea nu pentru că îmi mănâncă timpul sau pentru că nu știu cum să le explic concepte noi copiilor la nivelul lor de clasă pregătitoare sau a II-a, ori că mă panichez când văd câtă materie nu e parcursă și că nu știu să impun o rutină. Nu. Școala online e grea pentru că îmi arată mie tot ce nu am avut curaj să văd la mine, tot ce nu am avut chef să lucrez din frustrările pe care le am eu din copilărie. Îmi arată că eu nu am o rutină, că eu sunt în urmă cu viața mea.
E greu să-mi văd perfecționismul pe care-l vărs mai ales în Măriuca, lipsa mea de putere sau de structură când vreau să le fac pe toate ca la carte și cu cele mai bune intenții pentru toată lumea, iese fix pe dos.
Pălăria de profesor mi-e cam mare
M-am văzut într-o zi în geamul de la ușa de la bucătărie cum stăteam eu înțepată foc lângă Măriuca să-și facă temele la matematică și îi explicam foarte didactic ceva cu împărțirea, un lucru banal din punctul meu de vedere, dar pe care ea nu putea să-l proceseze pentru că nu putea să treacă dincolo de fața mea de doamnă profesoară nemulțumită că ea nu știe un lucru așa de banal. Și toate așteptările astea pe care i le transmit prin buze strânse, ochi dați peste cap, sprâncene ridicate, când mă ridic resemnată de la masa de lucru, adică masa din bucătărie, dând din mână că nu e nicio speranță să recupereze.
Pe de o parte mă copleșește teama că rămâne în urmă. Păi cum, copilul meu să rămână în urmă? Și să nu credeți că e despre copil, nu, în sufletul meu asta echivalează cu nu sunt o mamă suficient de bună. Dacă o să fiți suficient de sinceri cu voi și o să vă duceți dincolo vorbele pe care vi le spuneți la suprafață, cum că e pentru binele copilului, o să constatați că totul este despre voi și că parenting-ul este egoist. Iar eu vărs frica asta în Măriuca, cu toate că nu-i aparține și pe de altă parte, dimineața în oglindă, mă cert și rar mă iert că-i transmit copilului că nu e suficient pentru așteptările mele. Ale mele, nu ale lui.
– Mami, tu o să mă iubești indiferent de ce o să devin eu când o să mă fac mare? O să mă iubești și dacă o să fiu gunoier, și dacă o să fiu patinatoare sau bloggeriță, sau o să spăl wc-uri sau o să fiu scriitoare și negociatoare?
– Da iubita, îi spun eu văzând clar câtă neconcordanță e între ce-i spun seara la culcare și când e totul bine și ce îi spun când mă enervez eu sau ce-i spune tatăl ei la lecții.
Doamne, ce oglindă e școala asta online
De multe ori mă surprind cum îi transmit copilului ceea ce nu poate să facă, în loc să-i transmit ce poate să facă și cum îi anihilez ideea despre puterile lui, cum torn în el preconcepții și frici și îi acopăr miezul ăla bun de care chiar mă bucur și îl văd, și-mi aduce bucurie indiferent de ce face, doar că nu reușesc să-i transmit asta.
Ia uitați-vă cum ajustez eu totul cu zâmbetul pe buze și cum îi arăt că e mereu ceva de îndreptat.
Dar dacă ar fi să zic și chestii bune, din perspectiva observatorului, pot să spun că școala online mă ajută să:
- văd care e viteza/stilul de învățare/aprofundare a Măriucăi și al Iuliei
- să le acord timp separat fiecăreia
- să văd exact unde sunt, la ce nivel, indiferent de calificativele pe care le aveau la școală
- să le observ comportamentul și progresele când sunt online la engleză
- să văd dacă și cât de mult conta socializarea cu colegii/învățătoarea
- să văd ce blocaje erau la școală și le restricționau emoțional și implicit cognitiv
- să le învăț și alte chestii în afară de manual sau să aplic informațiile teoretice la practică (de ex ce e o doime, o pătrime și împărțim pasca sau pizza)
- să ne uităm la documentare pe Netflix sau pe Youtube, să vizităm orașe cu ochelari de virtual reality, să plantăm flori, să facem experimente despre emoții și bullying (bine, toate astea am fi putut să le facem și-n timpul școlii, dar nu aveam timp de toate)
- și foarte important, fetele nu mai simt presiunea competiției și a comparației cu ceilalți din clasă, ceea ce le eliberează de un mare stres și se concentrează pe propria evoluție.
– Mami, tu o să mă mai primești acasă chiar dacă n-o să am prieteni? Chiar dacă nimeni nu o să mă placă și nu o să am nici casă, nici job?
Text: Ana Nicolescu
Foto: Cristina Nichituș Roncea
în campania #SMYK10ani
8 comentarii
Am avut o discuție într-un grup de coaching la care particip în care am înțeles de ce mama mea a fost mereu perfecționistă și de ce eu sunt la fel. Ea a simțit nevoia să facă totul bine, pentru a se proteja. De lumea din afară. Și așa simt și eu. Tind la perfecționism pentru că asta îmi dă speranța că nimeni nu o să aibă nimic de comentat. Din același motiv – că lumea e o realitate periculoasă. Ce am înțeles în acest grup e că e foarte posibil ca mama mea să fi avut toate motivele să creadă că lumea e periculoasă. Eu însă nu le mai am. Eu sunt într-un mediu safe, cu oameni ok în jurul meu, eu nu am de ce să le fac pe toate perfect pentru a mă proteja. Pentru că lumea din jurul meu mă va accepta așa cum sunt, cu greșeli cu tot. Tot ce îmi rămâne e să mă accept și eu. Și o fac, puțin, câte puțin. Perfecționismul tău de unde izvorăște?
Natalia, mulțumesc că ai citit și că ai și povestit din experiența ta. Și perfecționismul meu vine tot de la mama și, la fel, am tot lucrat pe asta în terapii diferite și am vindecat mult, însă cum vindecarea se produce în spirală, cu fiecare provocare accesez un alt nivel de profunzime și vindec mai în adânc, chiar dacă de multe ori am impresia că parcă n-am lucrat deloc cu mine în ultimii 8 ani :)).
Noi am renunțat la grădinița online și mă ocup eu de cea mică. Știu, la scoală nu aș fi avut acest lux 🙂 Este fix cum ai zis, pot vedea nivelul ei, pot insista să umplu lacunele prin diferite metode: cărți, activităti practice, desene/documentare. Am noroc că pandemia m-a prins acasă în prenatal și apoi în concediu de creștere copil 😉
Da, i-am auzit pe mulți părinți că au renunțat la cursurile online. Fiecare face cum simte că e cel mai bine pentru copil, pentru părinte și pentru relația dintre ei doi :).
Ana, te felicit pentru ca ti-ai deschis sufletul pentru noi si mai ales ca ai reusit sa vezi si partea plina a paharului. Pana m-am adaptat la noile roluri, am tipat si nu sunt mandra de mine. Dar am acceptat ca atat am putut atunci si am incercat sa fac mai bine, macar putin mai bine in fiecare zi. Acum deja cochetez cu ideea de homeschooling inca un an. A venit si cu lucruri bune aceasta scoala online 🙂
Wow, chiar te-ncumeți la homeschooling? Ai nervii tari, felicitări!
Am destule emotii, dar ne vom gasi ritmul cumva. Experienta mutarii ne-a schimbat mult, pe toti 🙂 Nu cea mai usoara varianta cu siguranta, dar cea mai buna pentru noi in momentul asta.
Te admir pentru mutare, ypu go girl!